Descriere - Varstele dorului eminescian
Doua aspecte fundamentale au stat la baza alegerii acestei teme de cercetare. Primul se refera la abundenta de exegeze, care a dat nastere atator inertii create de marile interpretari interbelice si care solicita o repozitionare a punctelor de vedere. Cel de-al doilea aspect aduce in atentie nevoia de re-contextualizare a mitului si a operei eminesciene. Sigur ca este greu sa mai spunem ceva cu totul nou despre Eminescu, dar consideram ca scrisul sau incurajeaza orice punct nou de vedere, orice interpretare noua, neaparat obiectiva, si care sa porneasca, in primul rand, de la opera. Orice intentie de analiza asupra operei lui Mihai Eminescu este incurajata de oamenii valorosi. Astfel, raspunzand indemnurilor marelui om de cultura, Constantin Noica, ar trebui sa renuntam la simpla contemplare a operelor mari care, dupa parerea domniei sale, au o alta functie:
,,aceea de a naste alte opere mari, sau macar de a modela omenescul din tine. Iar de nu, functia operelor mari este de a te face sa-ti ceri scuze ca existi.”
Munca noastra de cercetare, deloc usoara, isi propune, in baza principiilor stiintifice si dupa o atenta consultare a criticii valoroase de specialitate, sa aprofundeze o tema aparent epuizata, intalnita intr-adevar in multe studii eminesciene mai noi sau mai vechi, dar despre care se mai poate spune mult. Vom incerca sa raspundem provocarii unui cercetator documentat si patrunzator al operei eminesciene, George Munteanu, provocare lansata in lucrarea Eminescu si eminescianismul, in care autorul se intreba daca s-a gandit cineva la varstele dorului eminescian, sugerand totodata si metoda proiectiei diacronice prin care s-ar putea face aceasta cercetare, influentand astfel maniera dupa care vom structura prezenta lucrare. Nu pierdem din vedere nici faptul ca, analizand ipostazele dorului eminescian, care este inainte de toate un sentiment uman, poate interveni si latura afectiva, pe care vom incerca sa o mentinem in linia sa obiectiva.
Obiectivul esential al lucrarii de fata este identificarea in lirica eminesciana a ipostazelor poetice si conceptuale in care apare dorul, o notiune cu o frecventa mare, ce motiveaza alegerea temei. Intentia noastra este de a aduce noi puncte de vedere referitoare la spatiul poetic al dorului in lirica eminesciana, pornind de la opera poetica si opiniile marilor critici. In incercarea precizarii varstelor dorului eminescian, vom aborda perspectiva diacronica, metoda noastra de analiza bazandu-se pe reactualizarea mitului, prin identificarea acelor exemple din creatia populara, care ne indreptatesc sa numim acest sentiment un dor romanesc. In cele mai multe situatii, la fel ca in poezia populara, dorul este exprimat direct, facand trimitere la concept, putand fi usor de surprins si de analizat. Cand aceasta stare este exprimata poetic, este nevoie de o incursiune in sufletul celui care il exprima. Or, in aceasta situatie, analiza se complica pentru ca intervine iscusinta si capacitatea investigatorului de a patrunde in cea mai profunda parte a fiintei, in sufletul sau, cu finetea si precautiunea unui psiholog. Se afirma deseori ca dorul este un sentiment care apartine intr-o masura mai mare romanilor si acest lucru din cauza faptului ca nu poate fi tradus printr-un singur cuvant in alte limbi. Ca acest sentiment are particularitati specifice poporului nostru, este ceea ce ne propunem sa evidentiem in primul capitol al lucrarii, bazandu-ne pe mitologia romaneasca a dorului, in stransa legatura cu spatiul si timpul mitic romanesc si cu alte mituri stravechi, pornind de la lucrarea lui Romulus Vulcanescu, Mitologie romana.
Pentru identificarea ipostazelor dorului din fiecare etapa de creatie, consideram indreptatita ideea unei incursiuni in sufletul romantic, ce motiveaza dualitatea sentimentului, ca expresie atat a durerii, cat si a fericirii, iar intrepatrunderea dorului din viata reala cu cel din spatiul poetic poate fi dovedita, urmand aceeasi perspectiva diacronica, intrand in intimitatea scrisorilor eminesciene din volumul Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit.
In precizarea varstelor dorului eminescian, am avut la indemana Poesiile lui Mihai Eminescu, editia 2014, cu o cronologie si note cu detalii din manuscrise, fara a insista insa asupra variantelor, lucrare din care am citat versurile care sustin demersul nostru, anul conceperii si cel al publicarii poeziilor citate. Mentionam faptul ca vom apela adesea la evidentierea unor cuvinte, expresii sau sintagme din versurile eminesciene si din cele populare in care apare cu o frecventa crescuta sentimentul dorului, pentru a le pune in corespondenta si pentru vizibilitatea similitudinilor identificate.
Dorul este prezent in intreaga opera poetica, insa creste ca intensitate in evolutia diacronica a exprimarii lui. Astfel, in prima etapa a creatiei sale, respectiv anii 1866-1869 si 1870-1872, cuprinzand perioada din strainatate si erotica de inceput, am numit-o ,,Dorul adolescentin”, in care filonul folcloric este cel mai bine reprezentat. Pentru a sustine argumentele privitoare la apropierea de dorul popular, vom exemplifica cu versuri din poezii populare romanesti, din culegerea de folclor a lui G. Dem Teodorescu, intitulata Poezii populare romane. A doua etapa, dupa anul 1874, ce contine marea poezie romantica, a fost intitulata ,,Dorul plenitudinii”, capitol in care vom patrunde mai profund in sufletul romantic. Ultima etapa a creatiei, care cuprinde poeziile scrise dupa anul 1881 si in care dorul eminescian se particularizeaza, devenind unic, a fost numita ,,Dorul nemarginit”. Fiecare dintre aceste capitole surprind ipostaze ale dorului in evolutia sa, cu exemplificari si argumente concrete si versuri din textele poetice citate.
Speram ca prezenta lucrare poate constitui un nou pas in intelegerea geniului lui Eminescu si un liant in intelegerea dorului ca sentiment exprimat poetic, ce simbolizeaza sufletul unui neam. Credem ca versurile selectate, atat din lirica populara, cat mai ales din opera eminesciana, in urma unei migaloase puneri in corespondenta, in toate cele trei etape creatie, vor face dovada concluziei finale, aceea ca dorul romanesc se eminescianizeaza si devine reprezentativ.
