Descriere - Un teatru al intervalului. Arhitectura si sfarsitul spectatorului
Studiile cercetatoarei Roann Barris pun in evidenta nu doar legatura dintre deconstructivism si avangarda rusa, ci si rolul esential al teatrului si al ideii de "inscenare”, de decor.
Autoarea explica, in acest volum, cum implicarea arhitectilor in teatru a facilitat unele scopuri de "laborator", arhitectura nefiind obligata sa se limiteze la contextul teatral nici pentru a pune accent pe naratiunea noii vieti, nici pentru a sublinia naratiunea teatrului: "Implicarea arhitectilor in teatru, conceptualizarea arhitecturii ca sinteza intre ratiune, fantezie si miscare, si dorinta de a crea un spectator angajat constituiau un loc comun al celor doua arte si confirmau reciprocitatea naratiunilor lor
Metafora alternativa teatrului este haosul. In locul unei lumi cuantificabile, masurabile, lipsite de ambiguitati, avem o lume in care dinamica lineara este doar unul din tipurile de miscare, in timp ce miscarea non-lineara si non-proportionala este norma. Implicatiile nu ne indeparteaza de metafora teatrala: ne confruntam cu o multitudine de puncte de vedere ce trebuie explicate pentru a studia fenomenul designului: acestea sunt ele insele modele de mare complexitate ce functioneaza intr-o lume complexa. Lumea sau lumile oferind un model utopic trebuie sa-l exprime prin dialog, si nu hegemonic. Vom descoperi ca ideea este valabila pentru modelul utopic constructivist, in al carui testament va fi aparut printre randuri; si vom pune aceasta sub semnul intrebarii in timp ce examinam expresia recenta a utopiei americane.
Desi arhitectura trece drept cea mai provocator non-verbala dintre artele vizuale, naratiunea o insoteste de fapt de la bun inceput, si este inscrisa in chiar actul conferirii de inteles spatiului. Spatiul exista dinainte de impunerea arhitecturii asupra-i: arhitectura da spatiului o istorie, il transforma in loc edificat – sens in care arhitectura daruieste o naratiune si este ea insasi naratiune. Descoperim in studiul arhitecturii preistorice si primitive ca textul cel mai timpuriu, textul fundamental al arhitecturii, trateaza creatia ca act religios, propune metafore pentru cosmos, viata si moarte, iar casa insasi devine adesea o imagine miniaturala a lumii. Aceste naratiuni ale inceputurilor au o asemenea valoare de remanenta, incat designerii de azi pot, deliberat, sa inunde un spatiu cu metafore ale sacralitatii prin asociatii formale, contextuale, rituale. In ce priveste ritualul in arhitectura, e suficient sa ne gandim la Stonehenge, monument in care locul de constructie, consacrat ritualului, devine baza pentru un act de constructie ce avea sa se transforme el insusi in ritual. Cel mai timpuriu impuls arhitectural nu s-a datorat nevoii de adapost, ci scopului de a stabili limite, de a crea un spatiu destinat sacrului si de a ridica monumente”.
