In primele secunde am crezut ca priveam o proiectie foarte amanuntita a visurilor mele, iar apoi, cand in sfarsit creierul meu a fost capabil sa perceapa ceea ce se intampla, mi-am dat frau instinctelor si i-am zambit.
Foarte caraghios si cumva copilaresc.
Mimica lui a ramas impenetrabila, iar acel detaliu enervant mi-a smuls un chicot nervos. Cred ca acela a fost momentul in care el a inteles ca nu voiam sa-i fac rau.
Era speriat. Asemeni unui baietel micut si abandonat care, de fiecare data cand voia sa se joace cu cineva, era respins.
Eu nu aveam sa-l resping.
Nu din cauza ca eram marinimoasa de fel, ci din simplul motiv ca nu as fi putut moral sa resping un suflet identic cu al meu.
Negru si incrustat cu repulsie.
M-am recunoscut in el, iar el s-a speriat de mine. Propria reflexie il infricosa.
Dincolo de pielea invelita in cerneala neagra se ascundea albeata gandurilor lui. Acea albeata s-a dizolvat in intunericul meu.
I-am spulberat visurile, l-am subjugat cu grija mea, i-am nimicit sansele de a se vindeca.
Eu l-am distrus dupa ce fusese distrus de atatea ori...
Si totusi...
Nu aveam sa renunt la el.
Nu dupa ceea ce am vazut in ochii lui.
O imensa nevoie.
Am facut un pas hotarat spre el, iar el unul inapoi.
Asa urma sa fie si relatia noastra.
Iar acesta cred ca a fost primul indiciu pe care l-am ignorat cu desavarsire.
Avea sa ma distruga la randul lui.
Am stiut-o din start, am simtit cu fiecare por din blestematul meu corp, insa, chiar si asa, cu barbia ridicata sfidator, am pasit pe drumul pavat cu suferinta.
Bratele viciate ma cuprindeau noaptea, iar in lumina zilei deveneam un bibelou. Ii era teama sa-si recunoasca afectiunea fata de mine. Ii era teama sa ma recunoasca pe mine.
Nu-ti va placea povestea mea. Nici mie nu-mi place, insa doar asa simt ca pot merge mai departe.
Imi doresc sa uit trecutul, dar uitarea nu inseamna si vindecare.
El m-a iubit in mii de feluri. Toate au fost daunatoare.
Eu l-am iubit in unul singur.
Cu inima mea.
Fara ratiune sau prejudecati.
