Singuratatea si diavolul milos - Mazilu, Teodor

Descriere - Singuratatea si diavolul milos

Puţini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei s?nt martorii, martirii unei epoci. (Ernesto Sabato)

"Literatura lui Teodor Mazilu pare neverosimilă, băt?nd spre bizar şi absurd: este efectul adevărului ei. Un adevăr nu sugerat, ci afirmat ?n fraze solid articulate, foarte deschise, neobişnuit de răspicate. Uneori cititorul ei are impresia (vag neplăcută) că este luat la rost, brutalizat. Impresia nu este ?ntru totul greşită, Mazilu nu-şi cruţă cititorul, ci ?l constr?nge să ia act de propria sa existenţă (falsă). Obiectul literaturii lui Mazilu nu este unul accidental, periferic, ci unul necrezut de general, un obiect global, tradus ?n zeci de variante - şi omenesc prin excelenţă." Lucian Raicu (din prefaţa la volumul Soarele şi ambianţa, 1983)

Teodor Mazilu s-a născut ?n 1930 la Bucureşti. Hortensia Papadat-Bengescu, a cărei casă o frecventează, ?l ?ncurajează să scrie de timpuriu. Pentru a evita ?ngustimea spirituală şi militantismul sufocant al facultăţilor Ťmuncitoreştiť, renunţă să urmeze cursurile de filozofie. Păstrează ?nsă o afectuosă afinitate cu Viaţa filozofilor iluştri a lui Diogene Laertius şi cu teatrul lui Eschil, puncte de repere importante, alături de Evanghelie şi Divina Comedie.
?ncep?nd cu 1949, Teodor Mazilu scrie ?n periodice ?nainte de a publica cu succes c?teva culegeri de nuvele : O plimbare cu barca (1964), Vara pe verandă (1966), Pălăria de pe noptieră (1972), ?nmorm?ntare pe teren accidentat (1973), Iubiri contemporane (1975), Elegie la pomana porcului (1976), Doamna Voltaire (1979), Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980), şi patru romane, de tonuri destul de diferite: Bariera (1959), Aceste zile şi aceste nopţi (1962), O singură noapte eternă şi prima parte din ?ntr-o casă străină (1975, al cărui volum secund este ?ncă inedit.
Dar Teodor Mazilu se impune mai ales prin teatrul său. Precum Caragiale, privilegiază r?sul pentru a lua ?n zeflemea grosolănia şi absurdul comportamentelor induse de un regim despotic. ?n ciuda unei cenzuri severe, teatrul lui are succes, iar publicul ?i primeşte cu o căldură complice piesele. C?teva au fost adaptate şi pentru televiziune. Proştii sub clar de lună, pusă ?n scenă de Lucian Pintilie ?n 1963 la teatrul Bulandra, este scoasă de pe afiş de autorităţile epocii.
Teodor Mazilu trebuie să aştepte anul 1972 pentru a publica Ipocrizia disperării, eseu ?n care ?şi prezintă filozofia personală. ?n acelaşi an ?i apare şi volumul de poezii C?ntece de alchimist, care dezvăluie aspecte mai intime ale personalităţii sale.
?ntorc?ndu-se la teatru, Teodor Mazilu ţinteşte, precum ?n multe dintre nuvelele sale, falsitatea şi ipocrizia candidă ?n exprimarea dragostei din medile mediocre ale parveniţilor comunismului. Rezultatul oferă veritabile monumente de satiră sentimentalo-socială precum Aceşti nebuni făţarnici (1971) sau Mobilă şi durere (1980). Sub o aparenţă absurdă, e vorba de un teatru militant, dar ?ntr-un mod indirect. Teodor Mazilu moare pe 18 octombrie 1980, la cincizeci de ani, după o lungă boală de stomac.

Anul apariţiei: 2004
Nr. pagini: 296 / Format: 13 x 20 cm, broşat
Coperta: Done Stan
ISBN: 973-669-049-0