Descriere - Si daca acesta este raiul? - Cum m-am eliberat de convingerile limitatoare, reincepand sa traiesc
"Intelepciunea dobandita de Anita ii ajuta pe cititori sa isi schimbe dramatic viata, progresand catre mai multa sanatate si armonie. Ea ii invata ca iubirea de sine in fata marilor provocari ale vietii echivaleaza cu adevarata implinire pe acest pamant.”
- Dr. Eben Alexander, neurochirurg si autor al cartilor Dovada lumii de dincolo si Harta raiului
Daca este adevarat ca viata se refera la calatorie, si nu la destinatia ei, putem trage oare concluzia ca noi traim deja in rai, chiar in aceasta viata fizica de pe pamant? Foarte multe dintre experientele pe care le traim in aceasta viata le putem eticheta oricum, numai ca paradisiace nu. Ce s-ar intampla insa daca am intelege cat de puternici suntem in realitate, suficient de puternici pentru a ne modela asa cum dorim realitatea interioara si exterioara?
Anita Moorjani este ferm convinsa ca noi putem face acest lucru. Procesul, ne explica ea, presupune demontarea anumitor mituri culturale pe care am ajuns sa le confundam cu niste adevaruri imuabile. Convingerile de gen: "Noi primim numai ce meritam”, "Iubirea de sine este egoista” si "Coincidentele nu sunt altceva decat simple coincidente” ne sunt inscriptionate in psihicul subconstient inca de la nastere. De aceea, ele sunt extrem de puternice, influentand negativ generatie dupa generatie.
Dupa experienta mortii sale iminente, Anita Moorjani a inceput sa transpuna in fapt adevarurile pe care le-a aflat in lumea de dincolo, descoperind ca renuntarea la aceste mituri depasite au ajutat-o sa experimenteze raiul nu sub forma unui loc fizic, ci a unei stari de spirit, chiar aici si acum. In aceasta carte, ea analizeaza aceste mituri larg raspandite, impartasind povesti si exemple din viata ei si scotand la lumina minciunile care se ascund sub suprafata lor. Prin eliberarea de aceste convingeri gresite, sustine Moorjani, noi putem uita de teama, de durerea sufleteasca si de limitarile autoimpuse, traindu-ne viata plenar si cu bucurie.
"Foarte multi oameni se tem atat de tare de moarte incat devin incapabili sa isi traiasca viata la maxim. Anita Moorjani reuseste sa demistifice in egala masura viata si moartea, rupand vraja convingerilor noastre conditionate si oferindu-ne instrumentele practice care ne permit sa renastem chiar in aceasta viata. Aceasta carte iti va elibera sufletul si te va invata ca nu trebuie neaparat sa mori pentru a ajunge in rai.”
- Dr. Joe Dispenza, autorul bestsellerului New York Times: Tu esti placebo
Cuprins :
Introducere
Capitolul 1
Mit: Primesti ceea ce meriti
Capitolul 2
Mit: Iubirea de sine este egoista
Capitolul 3
Mit: Adevarata iubire inseamna ca totul este permis
Capitolul 4
Mit: Eu nu sunt in regula, tu nu esti in regula
Capitolul 5
Mit: Sistemului de ingrijire a sanatatii ii pasa de sanatatea noastra
Capitolul 6
Mit: Este doar o coincidenta
Capitolul 7
Mit: Noi platim pentru pacatele noastre in momentul mortii
Capitolul 8
Mit: Oamenii spirituali nu au un ego
Capitolul 9
Mit: Femeile sunt sexul slab
Capitolul 10
Mit: Trebuie sa ramanem intotdeauna pozitivi
Cuvant de incheiere
Multumiri
Despre autoare
Fragmente :
Introducere
Ce s-ar intampla daca ai realiza subit ca acesta este raiul (sau Nirvana) – chiar aceasta viata fizica pe care o traiesti in momentul de fata? Stiu ca suna greu de crezut. Parca ii aud pe o parte din cititori gandind: "Daca acesta este raiul, de ce mi se pare ca traiesc in iad?” Ii inteleg perfect. La fel am simtit si eu cand am fost agresata in copilarie, luata peste picior si respinsa din cauza culorii pielii mele si a originii familiei mele, chit ca nu am detinut niciodata controlul asupra acestor lucruri. Mai tarziu, mi s-a parut ca ma aflu in iad cand m-am imbolnavit de cancer, suferind ani la rand de durere si de teama.
Cu toate acestea, doresc sa aduc argumente in favoarea ideii de mai sus.
Poate ca principalul motiv pentru care in toti acei ani mi s-a parut ca traiesc in iad a fost acela ca nu stiam cat de puternica sunt si ce sunt capabila sa fac. La urma urmelor, nimeni nu m-a invatat vreodata cum functioneaza viata, caci nimeni nu se naste cu un manual de instructiuni. Viata a fost o lupta continua pentru mine si teama nu m-a parasit nici o clipa, inclusiv la multa vreme dupa ce am devenit adult. In acei ani eram convinsa ca viata se intampla pur si simplu si ca eu eram victima ei, asa ca nu faceam decat sa reactionez in fata circumstantelor sale, fara a face vreun efort pentru a le crea. La urma urmelor, cine si-ar crea o copilarie in care este agresat si discriminat pana cand isi pierde complet pretuirea de sine? Cine ar opta pentru a se naste femeie intr-o cultura care continua sa creada ca femeile le sunt inferioare barbatilor? Cine si-ar crea un cancer care aproape ca l-ar ucide? Cu siguranta eram victima circumstantelor pe care le experimentam, sau cel putin asa am crezut – pana cand am murit.
Am relatat o mare parte din povestea vietii mele in prima mea carte, Am murit si m-am descoperit pe mine insami. Cel care a adus povestea mea in arena publica, incurajandu-ma sa scriu aceasta carte, a fost dr. Wayne Dyer. Pana la moartea sa de acum cateva luni, acesta a continuat sa imi recomande cartea tuturor ascultatorilor sai. Nu am nici o indoiala ca implicarea lui in implinirea menirii mele in viata a fost orchestrata de Divin, facand parte integranta dintr-un plan mai maret. Ma simt profund emotionata si recunoscatoare pentru tot ce a facut acest om absolut uimitor pentru mine.
Cand am scris acea prima carte, nu m-am asteptat nici o clipa sa mai scriu una. Eram convinsa ca mi-am incheiat misiunea scriindu-mi memoriile si povestindu-mi viata, indeosebi experienta cu cancerul, care a culminat cu experienta mortii iminente. Am descris de asemenea in ea intelepciunea pe care am dobandit-o in urma acestei experiente. Ce altceva as mai fi putut scrie? Eram ferm convinsa ca am acoperit integral toate elementele cu adevarat interesante din viata mea.
Una din cele mai socante concluzii la care am ajuns in urma experientei mele de moarte iminenta a fost aceea ca viata pe care o traim chiar acum pe pamant ar putea deveni un rai, daca am intelege cum functioneaza ea si ce trebuie sa facem pentru a ne crea o astfel de realitate sublima. Unul din principalele motive pentru care am optat pentru a ma intoarce pe pamant in urma experientei mele de moarte iminenta a fost acela ca am inteles ca raiul nu este un loc, ci o stare de constiinta. Mi-am propus atunci sa experimentez direct raiul in care ne putem transforma aceasta viata. Mi-am dorit sa traiesc efectiv adevarul uimitor al acestei realitati si sa imi transform viata traita anterior in teama, groaza si durere sufleteasca. Mi-am propus sa ajung in rai chiar aici… si acum.
O reintegrare dificila
Cat timp m-am aflat in starea de moarte clinica, totul mi s-a parut extrem de simplu, de clar si de usor, dar cand am incercat sa integrez in viata noua mea viziune, am continuat sa ma izbesc de numeroase blocaje, indeosebi cand am incercat sa ma conectez si sa interactionez cu ceilalti oameni. Perspectiva mea asupra realitatii se schimbase dramatic, si nu mai corespundea cu cea considerata normala de marea majoritate a oamenilor.
In efortul de a ma reintegra in societate, am incercat multa vreme sa le fac pe plac celor care erau in dezacord cu mine. De dragul aprobarii lor, eram dispusa chiar sa imi suprim propria identitate, compromitand astfel tot ce am invatat in calatoria mea in lumea de dincolo. Ori de cate ori faceam insa acest lucru, incepeam sa ma simt din nou neputincioasa, la fel ca mai inainte. Senzatia incredibila ca eram invincibila si ca imi puteam crea singura viata, pe care am experimentat-o in lumea de dincolo, se eroda, iar vechile tipare mentale si comportamentale capatau din nou un ascendent asupra mea, intunecandu-mi viziunea. Teama de a "nu face ceea ce trebuie” sau grija de a nu-i dezamagi pe ceilalti ieseau din nou la suprafata constiintei mele de fiecare data cand incercam sa le fac pe plac criticilor mei, jucand asa cum imi cantau, in loc sa imi ascult muzica inimii mele. (Sunt ferm convinsa ca exista foarte multi oameni care simt acelasi lucru!) Noi anxietati le luau locul celor de dinainte, asa ca nu a trecut mult si am inceput sa ma simt din nou ratacita si abandonata. Mi se parea ca trebuie sa aleg tot timpul intre a ma integra in societate si a-mi crea propriul rai.
Peste toate, datorita celebritatii pe care mi-a adus-o peste noapte cartea Am murit si m-am descoperit pe mine insami, am primit o avalansa de scrisori si email-uri de la mii de oameni impresionati de povestea mea. Multe din aceste mesaje imi umpleau ochii cu lacrimi de bucurie si de recunostinta, cu atat mai mult cu cat foarte multi oameni simteau ca povestea mea era similara cu a lor! Era ca si cum le-as fi citit in inima, in minte si in suflet.
Aceasta reactie coplesitoare m-a luat prin surprindere. Nu as fi banuit niciodata ca povestea mea va influenta atat de multi oameni, pe nivele atat de profunde. De asemenea, am fost binecuvantata cu numeroase invitatii de a tine prelegeri la diferite evenimente si de a vorbi la radio si la televiziune. Dupa fiecare astfel de eveniment, oamenii isi doreau sa afle inca si mai multe! Aveau extrem de multe intrebari pentru mine si isi doreau sa afle si alte amanunte ale povestii mele, care le amintea de a lor. Multi dintre ei se confruntau cu boli grave sau aveau rude apropiate bolnave ori pe moarte, in timp ce altii aveau dificultati legate de relatii sau de bani. In mijlocul acestor provocari, ei isi doreau sa afle cat mai multe informatii despre crampeiul de rai pe care l-am experimentat, in speranta de a-l putea atrage la randul lor in actuala lor viata pe pamant.
Desi reactia publica in fata cartii mele a fost incredibil de pozitiva, toata aceasta atentie focalizata asupra mea m-a facut sa devin mai constienta ca oricand de calatoria vietii mele, dar si sa imi doresc din ce in ce mai mult sa fiu singura atunci cand nu ma aflam in arena vieti publice. Ori de cate ori ma trezeam din nou singura, imi linisteam gandurile si ma reintegram in starea pe care am experimentat-o in timpul experientei mele de moarte iminenta, starea de constiinta pura in care am inteles ca tot ceea ce exista este interconectat. Aflata in aceasta stare, puteam simti tot ceea ce simt ceilalti oameni, ca si cum acestea ar fi fost sentimentele mele, inclusiv tristetea si durerea pe care le-au simtit membrii familiei mele la gandul ca urmeaza sa ma piarda pentru totdeauna. La ora actuala nu mai simteam insa numai durerea familiei mele, ci si durerea intregii lumi, caci primeam zilnic scrisori in care oamenii imi impartaseau suferintele si povestile lor de viata.
Acestia isi doreau sa vin in orasul lor, la biserica lor, la ashram-ul lor, sau chiar acasa la ei. Cu totii isi doreau sa vorbeasca cu mine. Eu mi-as fi dorit sa ii ajut pe toti, si ma durea faptul ca nu puteam! Indiferent cu cat de multi oameni vorbeam si la cate scrisori raspundeam, nu era niciodata de ajuns. Existau intotdeauna alti oameni carora nu le puteam raspunde. Pe langa suferinta lor, am ajuns astfel sa imi simt si propria durere la gandul ca nu ii puteam ajuta pe toti. Uneori, aceasta suferinta ajungea sa mi se para coplesitoare. Incetul cu incetul, starea de bucurie interioara cu care m-am intors din experienta mortii mele iminente a inceput sa paleasca, iar eu mi-am dat seama ca nu mai pot continua in acest fel. Am scris acea prima carte cu scopul de a le arata oamenilor cum sa readuca bucuria in viata lor, dar cum puteam aduce eu insami mai multa bucurie in aceasta lume in conditiile in care simteam durerea tuturor oamenilor?
O noua oportunitate de vindecare
Intr-o zi, m-am plimbat prin locul meu favorit – plaja de langa casa mea. M-am asezat pe nisip si am privit marea care separa insula pe care traiam in Hong Kong de restul continentului. Era o zi noroasa, asa ca soarele nu se vedea pe cer. Am venit in acest loc deoarece ori de cate ori ma simteam tulburata, preferam sa ma scufund in natura. In mijlocul acesteia, indeosebi langa mare, puteam simti fizic incredibila conexiune pe care o avem cu totii cu restul universului, ca si cum totul al conlucra armonios si sincron pentru a crea aceasta urzeala vasta pe care o numim viata. Indiferent ce intrebari imi trec prin minte, intotdeauna primesc raspunsurile la ele atunci cand ma aflu in mijlocul naturii. Acestea imi sunt aduse fie de adierea vantului, fie de zgomotele valurilor, fie de fosnetul frunzelor din copaci. Prin urmare, in acea zi m-am asezat pe nisip, privind marea si cerul, si m-am adresat in tacere universului.
"M-am intors din moarte, i-am spus. Si acum, ce urmeaza? Mi se rupe sufletul. Cum i-as putea ajuta pe toti acesti oameni, inclusiv pe mine insami, din perspectiva fiintei mele fizice insignifiante? Daca as fi ramas in lumea experientei mortii clinice, poate ca as fi putut ajuta mai multi oameni. Aici, nu simt decat o mare durere pentru toti oamenii pe care nu ii pot ajuta!”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi in timp ce ma abandonam in fata universului, intrebandu-l de ce a trebuit sa ma intorc. De ce trebuia sa indur toata aceasta durere sufleteasca? Si de ce trebuie ca lumea in care traim sa contina atat de multa suferinta?
Am auzit atunci o soapta, venita de nicaieri. Nu era o voce reala, ci una care se identifica cu zgomotele valurilor, rezonand cu inima mea. "Care a fost principalul mesaj pe care l-ai invatat din experienta mortii iminente, m-a intrebat vocea, mesajul despre care ai scris in prima ta carte?”
"Sa ma iubesc neconditionat pe mine insami, am raspuns. Si sa fiu eu insami cat de mult pot. Sa imi las lumina interioara sa straluceasca la maxim”. "Asta este tot ce trebuie sa faci sau sa fii. Nimic mai mult. Iubeste-te neconditionat pe tine insati, intotdeauna, si fii cea care esti”.
"Bine, dar noi traim intr-o lume care nu tolereaza gandirea sau simtirea de acest fel. Aceasta lume pare mai degraba un iad decat un rai, am provocat vocea invizibila, in timp ce continuam sa privesc valurile care se spargeau de stanci la capatul plajei. Toti oamenii din jurul meu se confrunta zilnic cu enorm de multe dificultati, iar eu nu stiu cum i-as putea ajuta iubindu-ma pe mine insami!”
"Atunci cand te iubesti pe tine insati si iti cunosti valoarea reala, nu mai exista nimic altceva ce poti face pentru a-i vindeca pe ceilalti. Ai invatat pe pielea ta aceasta lectie atunci cand ai sfidat intreaga cunoastere medicala si te-ai vindecat de un cancer in faza terminala. Cancerul a disparut atunci cand ai devenit constienta de valoarea ta”.
Acest lucru era foarte adevarat. Pana sa ma imbolnavesc de limfom, am trait o viata plina de teama. Cand am invatat sa ma iubesc pe mine insami, acest lucru mi-a salvat viata. Suna atat de simplu… Atunci, de ce era atat de dificil sa le impartasesc acest mesaj celorlalti oameni care continuau sa se lupte cu dificultatile vietii? Si de ce mi-a fost atat de usor sa uit eu insami aceasta intelegere dupa ce am dobandit-o?
"Este usor sa uiti de aceasta cunoastere referitoare la puterea ta reala atunci cand esti inconjurata de oameni care nu cred in ea si care nu au experimentat-o niciodata, am auzit vocea spunandu-mi, ca si cum mi-ar fi citit gandurile. De multe ori, ti se pare ca acestia sunt aproape toti oamenii din aceasta lume. Daca vei continua sa te focalizezi asupra emotiilor celorlalti si asupra dorintelor lor, te vei rataci din nou in lumea temerilor, si cu siguranta nu iti doresti acest lucru!
Retine: singura ta sarcina este sa te iubesti pe tine insati, sa te pretuiesti si sa intruchipezi acest adevar al iubirii de sine si al pretuirii de sine, astfel incat sa devii iubire in actiune. Acesta este cel mai mare serviciu pe care ti-l poti face tie insati, dar si celor din jurul tau. Cancerul tau s-a vindecat atunci cand ai inteles cat de iubita si de pretuita esti. Aceeasi cunoastere te va ajuta sa iti creezi un paradis chiar aici, pe pamant. Tu nu esti de ajutor nimanui atunci cand te ratacesti in problemele celorlalti. Deci, singurele intrebari pe care trebuie sa ti le pui sunt: ‚In ce privinta nu ma iubesc indeajuns? Cum ma pot pretui mai mult?'”
Desi chiar acesta a fost mesajul pe care l-am primit in timpul experientei mele de moarte iminenta si care m-a vindecat, se parea ca il uitasem. M-am ratacit complet in durerile celorlalti, iar acum eram coplesita de intensitatea mesajului care mi-a fost transmis a doua oara. In acel moment, mi s-a parut ca detin raspunsurile la toate intrebarile pe care mi le-am pus vreodata. Ceea ce mi-au impartasit soaptele valurilor era un mesaj pe cat de simplu, pe atat de profund!
Aceasta experienta mi-a revelat cu claritate cat de usor ne este sa uitam de adevarata noastra menire pe pamant, pierzandu-ne in hatisul dramelor pe care le urzim singuri pentru a ne justifica existenta. Cu aceasta ocazie, am inteles din nou ca acest lucru se intampla de fiecare data cand ne scufundam in convingerile dominante ale culturii in care traim.
In timp ce stateam pe nisip si reiteram din nou si din nou cuvintele pe care tocmai le auzisem in mintea mea, am simtit furnicaturi prin tot corpul si fiori urcand de-a lungul coloanei mele vertebrale. Singura noastra sarcina consta in a ne iubi pe noi insine, in a ne pretui si in a intruchipa acest adevar al iubirii si pretuirii de sine astfel incat sa putem deveni iubire in actiune. Acesta este cel mai mare serviciu pe care ni-l putem face noua insine, dar si celor din jurul nostru.
M-am uitat catre mare si mi-am inchis ochii, cu mainile asezate pe piept intr-o postura plina de recunostinta. Am spus: "Iti multumesc! Am inteles!” Apoi m-am ridicat si am pornit catre casa.
Ma simteam plina de entuziasm datorita reiterarii mesajului care imi dadea sens vietii, dar si increderii reinnoite pe care o simteam si care imi spunea ca viata mea se desfasoara exact asa cum trebuie. Ma simteam din nou regenerata si conectata cu universul. Stiam ca atat timp cat voi ramane autentica si imi voi aminti sa imi reincarc bateriile prin constientizarea conexiunii mele infinite cu universul, viata mea va continua sa se deruleze in maniera cea mai armonioasa si mai sincrona cu putinta.
Ce teme vom explora in aceasta carte
In urma constientizarii durerii din inimile atator oameni din intreaga lume, dar si a dorintei mele arzatoare de a readuce bucuria in aceste inimi, m-am simtit inspirata sa scriu cartea pe care o tii acum in mana, Si daca acesta este raiul? Principalul mesaj pe care mi-am propus sa il transmit cititorilor mei a fost demascarea catorva din principalele mituri in care cred oamenii, care ne impiedica sa ne traim plenar viata din cauza ca au devenit convingeri dominante in cultura noastra. Asa cum eu am auzit acel adevar simplu care mi-a eliberat inima in acea zi in care am stat pe malul marii, sper ca citind cuvintele care urmeaza, inima ta va rezona cu acest adevar pe care sufletul tau il cunoaste dintotdeauna, iar tu vei simti libertatea si bucuria pe care le-am simtit eu atunci.
Eu cred ca orice om se naste cunoscandu-si adevarul launtric. Pe masura ce creste, copilul ajunge sa respinga insa aceasta cunoastere, incercand sa se integreze in societate si sa se conformeze regulilor acesteia. In acest fel, el isi conditioneaza mintea, devenind sclavul normelor societatii. El invata sa caute in afara sa regulile de conduita, tinand cont de asteptarile celorlalti oameni legate de el. Cand nu reuseste sa se ridice la inaltimea acestor asteptari, el se simte inadecvat si defect.
Pe masura ce navigam prin viata, aceste convingeri false ajung sa reprezinte fundamentul tuturor valorilor noastre personale! Indiferent la cate seminarii de dezvoltare personala participam si cate carti de autoperfectionare citim, noi cautam in permanenta raspunsurile in afara noastra. Acest lucru nu numai ca nu ne serveste cu adevarat, dar chiar ne blocheaza progresul! Singura maniera prin care putem dizolva aceste tipare distructive consta in intelegerea miturilor si in scoaterea la lumina a minciunilor in care am ajuns sa credem si pe care am ajuns sa ne bazam toate gandurile si convingerile.
Fiecare capitol din aceasta carte va demonta un mit comun pe care marea majoritate a oamenilor l-au acceptat ca adevar, aratand cat de omniprezente si chiar de invizibile sunt aceste mituri pentru noi. Voi relata povesti reale si voi da exemple din propria mea viata, explicand cum am descoperit falsitatea acestor mituri in urma experientelor mele si care este adevarul pe care il ascund ele. Dupa fiecare capitol va urma o sectiune intitulata "Viata traita in rai aici si acum”, in care voi sugera ce adevaruri posibile se ascund in spatele mitului explorat si voi prezenta diferite metode prin care aceasta conditionare poate fi depasita. Daca le vei pune in practica, acestea te vor ajuta sa renunti la mit si sa iti traiesti adevarul personal.
Daca anii din urma ar fi fost o joaca de copii pentru mine, cu siguranta nu as fi avut un subiect pentru o carte noua, cel putin nu inca. De aceea, va multumesc tuturor pentru darul de a-mi impartasi viata voastra si de a va deschide inima si sufletul in fata mea. Toti cei care m-au contactat vreodata m-au inspirat sa scriu aceasta carte. Suntem cu totii conectati, iar eu simt tot ce simt ceilalti. Aceasta carte este darul meu pentru tine, de la inima mea pentru inima ta.
Capitolul 1
Mit: Tu primesti ceea ce meriti
"Sambo, Sambo, micutul Sambo cel negru!”, strigau copiii pe terenul de joaca, incercuindu-ma si tachinandu-ma din cauza pielii mele inchise la culoare si a parului meu valvoi. "Micutul Sambo cel negru”, un baiat din sudul Indiei cu pielea inchisa la culoare, era eroul principal al unei carti pentru copii pe care tocmai o citeam la ore, iar toata aceasta tachinare nemiloasa era rasplata pentru privilegiul de a invata intr-o scoala britanica particulara.
Fata imi ardea de rusine, iar mintea mea necoapta la cei opt ani pe care ii aveam nu stia cum sa reactioneze in fata acestui cerc de copii rautaciosi. De ce fac asta? m-am intrebat, simtindu-ma incredibil de neajutorata. Nu pot schimba felul in care arat! Ce trebuie sa fac? Sa tip si eu la ei? Sa ii lovesc? Sa ii spun profesorului?
Ma simteam prinsa intr-o capcana, incapabila sa ma misc. Ochii mi se roteau nebuneste in cap, cautand-o pe profesoara de serviciu. In cele din urma am reusit sa o gasesc, dar se afla in partea opusa a curtii de recreatie, razand in mijlocul unui grup de copii care se jucau facand figuri cu o sfoara care le inconjura palmele, incercand sa o atraga si pe ea in jocul lor. Nu aveam nici o sansa sa ma observe, si inca si mai putin sa ma auda, data fiind galagia pe care o faceau sutele de copii care sareau coarda, se jucau de-a prinselea, si asa mai departe. Tortionarii mei se asigurasera ca sunt suficient de departe de profesoara inainte de a-si incepe procesul chinuitor de tachinare.
De-abia retinandu-mi lacrimile, am incercat sa fug, sperand sa pot trece prin cercul strans al copiilor care ma inconjurau. Acesta s-a strans insa si mai tare in jurul meu, tragandu-ma de ghiozdan pentru a ma impiedica sa evadez, pana cand am ajuns astfel la zidul din piatra al scolii de la marginea terenului de joaca.
Sase agresori mititei
Imi doream cu disperare ca cerul sa se deschida si din el sa coboare unul din acei supereroi pe care ii vedeam in programele de televiziune, intr-un bubuit de tunete, pentru a-i face una cu pamantul pe agresorii mei, ridicandu-ma apoi intr-o lume mai sigura, de unde puteam rade de toti! Sincera sa fiu, in acel moment m-as fi multumit chiar cu ceva mai putin dramatic, de pilda cu o fata care sa imi ia apararea si sa le tina piept colegilor ei. Vizualizam in imaginatie mii de lucruri care mi-as fi dorit sa se petreaca in acel moment. Din pacate, nu s-a petrecut nici unul.
Am ramas astfel cu spatele la zid si cu sase agresori incercuindu-ma. Eram invizibila pentru toti ceilalti, cu exceptia acestor sase agresori, toti cu mult mai inalti decat mine. M-am gandit sa le trag una la picioare in incercarea de a evada din cerc, dar nu am reusit decat sa ma apas din ce in ce mai tare de peretele dur din spatele meu, incercand sa ma protejez cat de bine puteam, in timp ce imi tineam ochii inchisi si asteptam lovitura de gratie. Subit, cea mai inalta dintre fete, o colega pe nume Lynette, m-a prins de cureaua ghiozdanului si aproape ca m-a ridicat de la sol, tragandu-ma in sus. Abia tinandu-ma pe varfurile picioarelor, m-am uitat drept in ochii ei. Lynette mi-a soptit: "Da-ne banii de pranz, Sambo!”
Incepusem sa suspin, incapabila sa imi mai retin lacrimile care imi curgeau suvoi pe obraji. Corpul imi tremura necontrolat, in timp ce fata si-a slabit stransoarea pentru a-mi da prilejul sa caut in ghiozdan banii pe care mi i-a dat tata in acea dimineata pentru a-mi plati sucul si o gustare in timpul pauzei. In timp ce eram pe punctul de a-i da banii lui Lynette, a sunat clopotelul. Lynette mi-a smuls banii din mana, dupa care s-au intors cu totii si au inceput sa fuga catre intrarea in scoala, pentru a-si continua ziua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In timp ce ceilalti fugeau, am simtit ca ma preling catre sol. Am ramas acolo o vreme, neputandu-mi controla suspinele.
Un golliwog sifonat
Ca eleva indiana intr-o scoala britanica din epoca in care Hong Kong-ul era inca o colonie a Marii Britanii, eram o exceptie rar intalnita. Inca imi mai amintesc ziua in care mama m-a dus la interviul pentru admitere in fata directoarei, o femeie cu parul strans in coc si cu o infatisare severa. Intreaga ei atitudine imi spunea ca eram norocoasa ca aveam sansa de a invata in aceasta institutie augusta, asa ca trebuia sa fiu recunoscatoare pentru acest privilegiu.
Din prima zi de scoala, ceilalti copii nu numai ca au inceput sa ma tachineze strigandu-mi epitete precum "Micutul Sambo cel negru”, dar imi spuneau si golliwog, un termen peiorativ care se refera la un personaj cu pielea neagra, buzele mari si rosii, parul cret si ochii foarte mari, extrem de popular in cartile pentru copii din tara mea. Dat fiind ca luam de regula note mari, fara sa para ca faceam un efort prea mare, imi mai spuneau si "sclifosita”. Obisnuiau sa imi sparga dulapul din vestiar ca sa imi fure lucrurile, cum ar fi noile mele creioane colorate, doar pentru a-mi dovedi ca putea face acest lucru. In tot acest timp, eu eram atat de timida si de introvertita incat nu am ripostat niciodata, continuand sa le devin astfel o tinta usoara.
Uneori, toate aceste agresiuni ma afectau atat de tare incat ma ascundeam intr-o cabina din baia fetelor si plangeam pana cand imi secau lacrimile. De asemenea, plangeam foarte des serile, inainte de a adormi. Mi se parea ca eram fortata sa intru intr-un cotlon atat de adanc si de intunecat incat nu voi mai putea iesi niciodata din el. In pofida notelor mele bune, uram din toata inima scoala.
Tachinarile colegilor mei ma deranjau cu atat mai mult cu cat simteam eu insami ca pielea inchisa la culoare era un motiv de rusine. De asemenea, eram convinsa ca atrageam singura aceasta agresivitate din partea colegilor mei prin felul meu de a fi, prin ceea ce faceam sau spuneam. Nu-mi puteam imagina insa ce faceam gresit, pentru a-mi putea schimba acest comportament, facandu-i pe colegi sa ma simpatizeze in sfarsit. In scurt timp am inceput sa cred ca eram intr-adevar o ratata si ca nu eram la fel de buna ca si ceilalti.
Fiind convinsa ca toate acestea se petreceau din vina mea, nu discutam cu nimeni despre aceste lucruri, nici cu profesorii si nici cu parintii mei. Mai presus de orice, nu doream sa imi dezamagesc parintii, care erau convinsi ca ma descurc foarte bine la scoala. Pe un anumit nivel, imi dadeam seama ca pararea colegilor mei i-ar fi facut pe acestia si mai agresivi, atragand astfel o razbunare crunta din partea lor.
Un alt factor care lucra in defavoarea mea era acela ca proveneam dintr-o cultura care promova neegalitatea intre sexe, considerand femeile cetateni de mana a doua. Am fost perfect constienta de acest lucru de la cea mai frageda varsta. Desi aceasta nedreptate nu imi afecta direct situatia de la scoala, intrucat agresorii mei erau in totalitate fete, ea mi-a redus si mai mult pretuirea de sine, facandu-ma sa cedez cu usurinta ori de cate ori eram tratata incorect.
Tradarea Riyanei
La un moment dat, m-am imprietenit cu o alta fata indiana, pe nume Riyana, care era cu un an mai mare ca mine. Si ea era agresata, asa ca in scurt timp am devenit prietene bune. Era minunata sa am o prietena foarte buna. Pentru prima data in viata, mi se parea ca pot impartasi tot ce mi se intampla cu altcineva. Nu ne mai desparteam nici o clipa, sperand sa facem astfel mai bine fata agresiunilor. Ne aparam una pe cealalta si ne tineam de paza.
Am descoperit ascunzatori secrete in imensul labirint de coridoare si sali care era scoala noastra, locuri in care ne simteam in siguranta. Mancam in pauza de pranz in aceste ascunzatori secrete, constiente ca nimeni nu ne va putea gasi aici. Dupa scoala, ne vizitam reciproc, iar in week-end-uri ramaneam peste noapte una la cealalta. Eram amandoua baietoase, asa ca ne placea sa mergem cu bicicleta, cu placa cu rotile, sa jucam fotbal si cricket.
Din pacate, intr-o zi totul s-a schimbat. Lynette si gasca ei au incoltit-o pe Riyana intr-o pauza si au amenintat-o cu bataia. Intr-un moment de slabiciune, Riyana le-a spus ca daca ii vor da drumul, le va ajuta sa puna mana pe mine, aratandu-le unde ma ascundeam. Cu alte cuvinte, m-a pus pe tapet ca pe o moneda ieftina de schimb, ca pe un miel de sacrificiu, numai pentru a scapa cu fata curata. Lynette si prietenele sale au fost de acord cu targul.
Imagineaza-ti socul meu cand Lynette si gasca ei m-au gasit intr-una din ascunzatorile noastre favorite, cantandu-mi – ca de obicei – "Sambo, Sambo!” Aceasta surpriza nu a insemnat insa nimic prin comparatie cu socul si oroarea pe care le-am simtit vazand ca Riyana era una din noile mele agresoare! In loc sa imi sara in ajutor si sa imi ia partea, cea mai buna prietena a mea le condusese pe celelalte direct la mine! Tradarea ei m-a ranit infinit mai tare decat agresiunile propriu-zise. Mai mult decat orice altceva, acest lucru m-a facut sa simt ca nu merit sa ma bucur de viata.
Privind retrospectiv lucrurile, imi dau seama cat de mult m-au speriat toate aceste agresiuni, care m-au transformat pe un nivel extrem de profund. Nu imi mai doream altceva decat sa devin invizibila si sa fiu lasata in pace. Am ajuns sa ma tem astfel de oameni, avand grija sa nu apar niciodata pe radarul lor. De aceea, nu am participat niciodata la orele de actorie sau la guvernul elevilor, lucruri care m-ar fi atras in mod normal. Ma imbracam in mod deliberat astfel incat sa nu atrag atentia, evitand hainele la moda pe care le preferau colegii mei. Detestam jocurile in echipa, intrucat stiam ca as fi fost ultima pe care ar fi ales-o colegii mei. La fel, imi displacea sa lucrez intr-un grup, intrucat eram constienta ca nimeni nu ma dorea in grupul lor.
Desi mama a incercat din rasputeri sa ma faca sa ies din cochilia mea, am ramas timida si retrasa in cea mai mare parte a copilariei, simtindu-ma neiubita, defecta, urata, respingatoare si nevrednica. M-am gandit nu o data ca singura cale de iesire din aceasta fundatura ar fi fost sa imi iau viata. Asta i-ar invata minte! – ma gandeam la varsta de 13 ani. Ideea mi se parea aproape eroica, ca si cum mi-as fi sacrificat viata pentru toti copiii care au fost agresati vreodata. Autoritatile ar fi facut cu siguranta investigatii, mai ales daca as fi lasat un bilet de adio in care as fi explicat de ce am facut aceasta alegere oribila. Chiar si agresoarele mele ar fi fost socate, simtind mustrarile de constiinta pe care le meritau.
Imi aminteam insa imediat cat de devastatoare ar fi fost sinuciderea mea pentru scumpa mea mama, care ma iubea neconditionat. Gandul la ea in acele momente disperate era suficient pentru a-mi risipi orice dorinta de sinucidere. Imaginea mamei plangand dezolata la inmormantarea mea ma facea sa plang si mai tare, dizolvandu-mi planurile inainte de a se putea concretiza vreodata.
La urma urmelor, experimentasem deja doliul mamei pentru un alt copil. Cand aveam opt ani, l-am pierdut pe fratiorul meu in varsta de doi ani, care suferea de sindromul Down si s-a nascut cu o gaura in inima. Nu voi uita niciodata cat de devastati s-au simtit parintii mei si cat timp i-a trebuit mamei ca sa isi revina din durerea sa. Aceasta amintire este principalul motiv pentru care continui sa fiu in viata la ora actuala.
O furie de adolescenta
Cand am intrat in perioada pubertatii si a adolescentei, am inceput sa imi ascund corpul in schimbare sub haine cat mai largi si mai lalai, astfel incat sa nu atrag atentia asupra mea. Mi-am lasat parul sa creasca foarte lung, intrucat imi dadea o senzatie de protectie si de siguranta. Ma duceam la scoala sperand ca nimeni nu ma va observa, legandu-se de mine.
In timp ce ceilalti copii se strangeau impreuna, bucurandu-se de tot felul de activitati extrascolare (cum ar fi sporturile organizate), iar in week-end-uri organizau petreceri dansante, eu ma tineam intotdeauna deoparte. Dupa scoala preferam sa ma duc direct acasa. Imi petreceam timpul cu familia mea sau singura, citind sau ascultand muzica. Uneori ieseam cu totii impreuna cu alte familii, iar acest lucru imi facea placere, dar nu povesteam niciodata ce mi se intampla la scoala. Acesta era marele meu secret "murdar”.
De buna seama, nu toata copilaria mea a fost oribila. De fapt, cea mai mare parte a ei a fost de-a dreptul magica, mai ales datorita expunerii la atatea culturi si limbi diferite in Hong Kong. Sincera sa fiu, nu as schimba pentru nimic in lume experienta pe care am acumulat-o traindu-mi aici copilaria. Din pacate, in acei ani psihicul meu era deja afectat. Eram o bomba cu ceas, care astepta sa explodeze intr-o etapa mult mai tarzie din viata mea.
Agresiunile (ca si celelalte abuzuri) din copilarie ne transforma intr-o maniera fundamentala si profunda. Daca incep de la o varsta extrem de frageda si dureaza suficient de mult, ele ne pot afecta radical imaginea asupra lumii si felul in care ne percepem pe noi insine sau in care relationam cu ceilalti, mult timp dupa incetarea propriu-zisa a agresiunilor. In cazul in care copilul traieste de mic o astfel de experienta, aceasta ii modifica pentru totdeauna asteptarile legate de viata care va urma. Deloc surprinzator, eu mi-am petrecut primii ani de viata asteptandu-ma efectiv sa fiu respinsa. Faptul ca am permis acest lucru a reflectat exact ceea ce simteam in interior in legatura cu mine insami, sentimente care au persistat foarte multi ani dupa aceea.
In consecinta, am crescut cu convingerea ca trebuie sa lucrez din greu pentru a-mi dovedi valoarea, in toate etapele vietii mele. Pe de o parte imi doream sa dovedesc ca sunt cineva, iar pe de alta parte ca merit sa ma bucur de succesele mele. In plus, acele experiente timpurii m-au facut sa devin extrem de sensibila la criticile negative, pe care le exageram singura in mintea mea. Dar poate cel mai profund efect pe care l-au avut agresiunile din copilarie a fost acela ca daca cineva imi acorda o atentie pozitiva, ma simteam nevrednica de ea si de laudele sale, asa ca fie nu il luam in seama, fie exageram cu recunostinta. Ma dadeam apoi peste cap ca sa ii demonstrez ca meritam intr-adevar atentia sa pozitiva, fiind dispusa la orice in acest scop, inclusiv sa ma las calcata in picioare.
Pe scurt, agresiunile din copilarie m-au privat complet de pretuirea de sine.
Invatarea adevarului legat de iubire
In aceste conditii, iti poti imagina uimirea pe care am simtit-o in timpul experientei mele de moarte clinica, in timpul careia am descoperit nu numai ca merit sa fiu iubita neconditionat pentru ca eram cea care eram, dar si ca eram o creatura magnifica, frumoasa si atotputernica a universului – unica, speciala si pretuita in toate felurile cu putinta. Nu trebuia sa fac nimic pentru a merita acest dar. Nu trebuia sa cultiv seminte speciale pentru a culege mai tarziu iubirea profunda pe care o simtea universul fata de mine. Nu trebuia sa imi dovedesc in nici un fel valoarea, sa realizez sau sa devin ceva. Era suficient sa fiu cea care eram, caci destinul meu se derula de la sine, la fel de sigur ca si rasaritul soarelui a doua zi dimineata.
In lumina cristalina prevalenta in lumea de dincolo, am inteles ca nici unul din lucrurile care mi s-au intamplat la scoala nu a avut vreo legatura cu mine. Aceasta a fost maniera in care au actionat ceilalti copii pentru a-si exprima nesiguranta, caci si ei se simteau neiubiti si neputinciosi. De altfel, universul ii iubea la fel de mult si de profund ca pe mine. Si ei erau frumosi si uimitori, fara sa stie acest lucru. Copiii de la scoala mea si-au proiectat absenta pretuirii de sine asupra mea pentru ca au putut face acest lucru, nu pentru ca eu as fi facut ceva care sa merite un astfel de tratament.
Lucrul care m-a uimit cel mai tare a fost faptul ca nimic din ce au facut ei sau din ce am facut eu nu necesita o iertare autentica. Toate greselile au fost comise din ignoranta, caci noi am crescut intr-o societate care si-a uitat propria divinitate. Suferintele pe care le-am experimentat, la fel ca si bucuriile, au facut parte integranta dintr-o calatorie necesara catre regasirea iubirii neconditionate.
Viata traita in rai aici si acum
Daca "tu primesti ceea ce meriti” este un simplu mit, care este adevarul? Te invit sa reflectezi la urmatoarele adevaruri posibile:
· Indiferent ce cred sau ce spun oamenii unii despre altii, cu totii meritam sa fim iubiti neconditionat exact asa cum suntem. Noi nu trebuie sa ne castigam dreptul de a fi iubiti. Acesta ne apartine prin nastere.
· In lumea de dincolo, fiecare suflet este recunoscut ca o creatie magnifica, frumoasa si atotputernica a universului – unica, speciala si pretuita din toate punctele de vedere.
· Indiferent ce facem sau ce spunem (si chiar daca ar fi adevarat ca nimeni de pe pamant nu ne iubeste), universul ne poarta o iubire profunda si nemarginita. La urma urmelor, suntem cu totii interconectati, facand parte integranta din aceeasi totalitate.
Sfaturi si exercitii
· Daca esti marginalizat de alti oameni, realizeaza ca actiunile lor sunt simple proiectii ale propriei lor dureri si confuzii. De asemenea, aminteste-ti ca prin deschiderea inimii si cultivarea compasiunii fata de ei si de durerea lor (care nu este totuna cu sustinerea comportamentului lor), tu te ajuti pe tine insuti si ii ajuti inclusiv pe ei.
· Ori de cate ori alti oameni iti fac viata dificila, intreaba-te de ce viziune sau capacitati ai avea nevoie pentru a face cel mai bine fata situatiei. Realizeaza apoi ca aceasta viziune si aceste capacitati iti stau la dispozitie. In caz contrar, universul nu ti-ar prezenta aceasta situatie. Daca esti capabil sa privesti ceea ce se intampla ca pe o oportunitate de a-ti continua cresterea personala, si nu ca pe o povara insuportabila, toate lucrurile de care ai nevoie pentru a depasi dificultatea vor veni mai rapid la tine.
· Imagineaza-ti ca tu si cei care te chinuiesc sunteti actori intr-o piesa de teatru. Dupa spectacol, va intalniti cu totii la o petrecere, la care nici unul dintre voi nu se mai simte obligat sa intre in pielea caracterului jucat pe scena. Imagineaza-ti-i ca avand personalitati complet diferite, pline de iubire, care te complimenteaza pentru prestatia ta pe scena. Repeta cat mai des acest exercitiu de vizualizare, astfel incat sa iti poti schimba incetul cu incetul perspectiva.
· Vizualizeaza un incident neplacut din trecut si imagineaza-ti ca il gestionezi altfel, dintr-o perspectiva mai matura si mai inteleapta, bazata pe tot ce ai invatat de-a lungul acestei vieti. Completeaza imaginile vizualizate cu cat mai multe detalii realiste, pornind de la premisa ca rezultatul final va fi unul pozitiv pentru toti cei implicati, nu doar pentru tine.
· Invata tehnici precum terapia prin ciocanituri (EFT – tehnica de eliberare emotionala), exercitii de respiratie sau de meditatie, care te pot ajuta sa iti difuzezi anxietatea si reactiile emotionale care te mentin ancorat in trecut, astfel incat sa iti poti trai mai plenar viata in momentul prezent.
Intrebari pe care merita sa ti le pui
· Care sunt cele mai groaznice traume si umilinte la care am fost supus in trecut? Ce teme si elemente comune impartasesc ele?
· Este oare posibil ca alti oameni sa simta ca eu i-am victimizat pe ei, chiar si intr-o maniera minora si neintentionata? Privind lucrurile din aceasta perspectiva, sunt de acord ca este posibil ca unele incidente dureroase la care am fost supus in trecut sa fi fost comise neintentionat sau sa fi inteles gresit ceea ce mi-au spus ori mi-au facut ceilalti oameni?
· Ce trebuie sa fac pentru a accepta faptul ca merit sa ma bucur de iubirea neconditionata a universului? Ce lucru minor as putea face pentru a ma apropia cat de putin de aceasta stare de acceptare?
Sunt constient ca sunt suficient de bun exact asa cum sunt, fara sa trebuiasca sa dovedesc acest lucru, atunci cand…
· Pot ramane prezent si centrat atunci cand ceilalti oameni incearca sa imi apese butoanele emotionale si sa imi provoace o reactie (sau atunci cand se comporta intr-o maniera care altadata ar fi creat o reactie emotionala foarte intensa din partea mea).
· Nu imi definesc valoarea de sine in functie de factorii externi, cum ar fi infatisarea sau realizarile mele.
· Ma gandesc din ce in ce mai putin la ceea ce merit si din ce in ce mai mult la ceea ce sunt: iubire si constiinta pura.
Capitolul 2
Mit: Iubirea de sine este egoista
Stateam pe puntea feribotului care ma ducea din satul din golful Discovery Bay (in care locuisem pana recent) catre Hong Kong, si visam cu ochii deschisi. Imi placea sa merg cu feribotul, iar calatoria care dura 23 de minute mi se parea intotdeauna prea scurta. Daca puteam, stateam la fereastra si ma uitam la celelalte vase, precum si la valurile oceanului. Priveam pescarusii care se scufundau in apa si pescuiau, jucandu-se unii cu altii sau aruncandu-se dupa bucatile de paine si celelalte bunatati pe care li le aruncau pasagerii. Noaptea, admiram cerul urban nocturn, la fel de luminat ca si in timpul artificiilor aprinse in nenumaratele sarbatori din Hong Kong. Era o priveliste uimitoare!
In aceasta zi particulara, m-am urcat printre primii pe vas, asa ca a trebuit sa astept aproape zece minute pana la plecarea feribotului. Prin urmare, mi-am ocupat locul meu de la geam si am privit ca de obicei apa, in timp ce mintea mea isi urmarea curentele propriilor ganduri. Mi-am amintit de toate agresiunile pe care le-am suferit in copilarie, iar apoi de cancerul care mi-a fost diagnosticat si datorita caruia aproape ca am murit in luna februarie a anului 2006. Am reflectat apoi la viata mea actuala.
M-am gandit la maniera in care tachinarile si ostracizarea din copilarie m-au facut sa cred ca sunt inferioara si defecta. Mi-am trait aproape intreaga viata crezand ca etnia si culoarea pielii mele erau inferioare standardului general acceptat, asa ca trebuia sa imi dovedesc constant valoarea in ochii celorlalti pentru a putea fi acceptata si simpatizata de ei. Peste toate, m-am nascut intr-o cultura in care femeile sunt considerate inferioare barbatilor, lucru care nu a fost de natura sa imi stimuleze pretuirea de sine. Una peste alta, nu a fost deloc surprinzator faptul ca am crescuta cu o pretuire de sine extrem de redusa.
Desi parintii mei ma iubeau sincer, gandirea lor era influentata de cultura hindusa in care au crescut, care le-a modelat intreaga viata, transmitandu-mi apoi aceleasi convingeri. Diferenta era ca parintii mei au crescut in India, unde toata lumea gandea la fel ca ei, in timp ce eu am crescut intr-un mediu cultural extrem de diferit, in care aceste convingeri nu se integrau intr-o maniera naturala. Majoritatea colegilor mei de scoala erau din Marea Britanie, avand convingeri si valori complet diferite de cele ale familiei mele.
De-a lungul anilor, toti acesti factori au continuat sa imi modeleze imaginea si identitatea de sine, astfel incat acestea au ajuns sa nu ma mai reprezinte. La fel ca marea majoritate a oamenilor, nici eu nu imi puneam insa la indoiala valorile si convingerile de baza, care au devenit pur si simplu adevarul meu interior. Intr-un fel, am putea spune ca ele au devenit sistemul meu de operare in aceasta lume.
La ora actuala sunt constienta ca fiecare gand pe care il emitem face parte integranta dintr-o vasta retea de ganduri, convingeri si idei, pe care ne-am construit-o de-a lungul intregii noastre vieti. Cu alte cuvinte, chiar si cel mai simplu gand – de pilda unul nascut intr-o calatorie cu feribotul catre Hong Kong – nu este pur si simplu izolat. Dimpotriva, el este rezultatul tuturor gandurilor pe care le-am avut vreodata pana atunci, inclusiv al povestilor pe care ni le spunem singuri, al convingerilor, capacitatilor, talentelor, slabiciunilor, ideilor noastre, si asa mai departe. Prin urmare, un gand aparent aleatoriu din mintea noastra este in realitate interconectat cu tot ce am experimentat vreodata.
Un alt lucru care imi este foarte clar la ora actuala este acela ca principalele cauze ale cancerului care aproape ca m-a ucis au fost aceste sentimente de inferioritate care imi ghidau intreaga viata si sentimentul ca nu merit sa ma bucur de nimic bun. Doctorii mei erau convinsi ca nu voi reusi sa supravietuiesc, iar eu i-am crezut fara rezerve. Le-am intuit teama si mi-am asumat-o. Mi-am amintit de zilele in care zaceam in pat, temandu-ma de fiara care imi tortura corpul si de somnul care urma, din care as fi putut foarte bine sa nu ma mai trezesc niciodata… Dimineata ma trezeam totusi, dar imi doream ca totul sa fi fost un vis urat. Din pacate, realizam in scurt timp ca nu fusese deloc un vis.
Imi dau seama ca daca as fi stiut atunci tot ce stiu acum, nu m-as fi imbolnavit niciodata de cancer. Stand pe vas in acea stare de reverie, mi-am imaginat ca ma pot intoarce inapoi in timp, pentru a-mi mangaia eul de la varsta de noua ani. Am inceput sa ma gandesc la tot ce i-as spune daca as putea face acest lucru.
Primul lucru pe care i l-as spune ar fi acela ca este extrem de iubita, perfecta, frumoasa si pretuita. Mi-as dori sa inteleaga cat de cruzi pot fi copiii, dar ca toate agresiunile pe care le-a suferit nu au fost din vina ei. I-as spune ca nu este nimic in neregula cu ea, ca este minunata exact asa cum este si ca cei care o agresau faceau acest lucru din cauza nesigurantei pe care o simteau ei insisi. Acei copii erau slabi, nu puternici. Erau speriati, nu curajosi. Tocmai de aceea se legau de ea, nu din cauza culorii pielii sale sau a texturii parului ei cret.
M-am gandit apoi la viata mea actuala, plina de bucurii si distractii, in care calatoream prin toata lumea pentru a vorbi in fata unor audiente mari la diferite conferinte la care participau invitati precum Wayne Dyer, Louise Hay si Deepak Chopra. Viata mea este astazi plina de lucruri minunate, dar mai presus de toate, ma face sa simt ca le sunt de folos altora. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca voi trai asa ceva in zilele intunecate si deprimante ale copilariei, cand intreaga lume mi se parea un iad special creat pentru a ma devora.
Pe de alta parte, nu imi dau seama cum ar fi evoluat viata mea daca as fi stiut de la bun inceput cat de iubita, de pretuita si de magnifica sunt in realitate. Poate ca a fost necesar sa trec prin toata acea suferinta, durere si teama pentru a genera toate lucrurile pozitive pe care le atrag la ora actuala in constiinta mea. Nu am nici o indoiala ca tot ceea ce ni se intampla in aceasta viata serveste binelui nostru suprem si ca noi nu putem sesiza adevarul realitatii noastre decat prin contemplarea contrastelor. Prin urmare, poate ca teama si suferinta sunt necesare pentru a putea intelege mai plenar ce inseamna iubirea, acceptarea, frumusetea si bucuria.
Irene
Oricare ar fi adevarul, la ora actuala imi urmaresc pasiunea. Imi place sa vorbesc in fata unor audiente diverse si sa calatoresc pretutindeni in lume. Ce-i drept, zborul in regiuni cu un alt fus orar poate fi extrem de obositor din punct de vedere fizic. De fapt, in timp ce stateam visatoare pe scaunul feribotului, inca mai simteam efectele diferentei de fus orar in urma ultimei mele calatorii. In timp ce imi inabuseam un cascat, am fost scoasa din reveria mea diurna de o voce familiara care ma striga.
- Hei, Anita! Ce bine-mi pare ca te vad! Te deranjeaza daca ma asez langa tine?
Vocea ii apartinea lui Irene, o prietena din vecini. Privind pe geam, am constatat ca inca nu parasiseram malul. Mie mi se parea ca trecuse mult mai mult timp. In astfel de situatii imi amintesc intotdeauna ce am simtit atunci cand m-am trezit din coma in anul 2006. Nu am stat in coma decat 30 de ore, dar mie mi s-a parut ca au trecut ani.
- Buna, Irene, i-am raspuns prietenei mele cu entuziasm. Chiar te rog sa te asezi langa mine. Ma bucur sincer sa te vad!
Desi Irene purta haine la moda, mai exact o bluza de firma peste niste blugi asortati, iar parul ei negru era tuns scurt, dar intr-un stil elegant, corpul si expresia ei faciala spuneau o poveste diferita. Arata obosita si secatuita, mai batrana decat cei 40 si ceva de ani pe care ii avea. Dupa ce s-a asezat langa mine, m-a intrebat ce mai faceam.
- Imi merge foarte bine! i-am raspuns. Si tie?
- Sunt bine, mi-a spus ea.
Dupa ce s-a mai gandit putin, a adaugat:
- Sincera sa fiu, nu imi merge chiar atat de bine. Inca mai am probleme la serviciu. Seful meu da de pamant cu mine si lucrez foarte multe ore suplimentare. Nici viata mea de familie nu este cu mult mai usoara. Fiica mea se plange ca nu imi petrec suficient timp cu ea, iar relatia cu iubitul meu nu este tocmai roza in momentul de fata. Toate aceste lucruri si-au lasat amprenta asupra mea. Ma simt epuizata.
Viata lui Irene nu s-a schimbat cu nimic in totii anii de cand o cunosteam. A avut intotdeauna probleme cu slujba, cu fiica ei, cu banii si cu relatiile. Cu multi ani in urma, discutam ore in sir cu Irene despre toate problemele din viata noastra. Ne lamentam una pe umarul celeilalte despre cat de grea era viata noastra si despre cat de satule eram de ea, comparand sacrificiile pe care le faceam pentru ca oamenii din jurul nostru sa aiba ceea ce isi doreau. Pe scurt, eram amandoua convinse ca eram victime ale circumstantelor vietii si ca toti ceilalti erau egoisti, in timp ce noi doua eram perfect altruiste si de o mare generozitate. Nici una dintre noi nu credea ca avea ceva de-a face cu crearea acestor circumstante.
Acum ne-am reintalnit dupa ani, iar povestea vieti lui Irene nu se schimbase prea mult. O parte din eroii din viata sa erau diferiti, dar povestea ei era neschimbata. Sa fim bine intelesi: nu mi-am propus nici o clipa sa o judec. Eram perfect constienta ca m-as fi putut afla foarte bine in locul ei. Irene ar fi putut fi eu intr-o viata paralela, daca nu as fi trecut prin tot ce am trecut. Imbolnavirea de cancer, experimentarea starii de moarte clinica, urmata de reintoarcerea in aceasta lume mi-au resetat complet viata, transformandu-ma in intregime, inclusiv perspectiva pe care o aveam asupra vietii.
- O, Irene, imi pare rau sa aud ca treci prin momente atat de grele, i-am spus. Ce se intampla?
- De unde sa incep? s-a intrebat ea, fericita ca avea ocazia sa isi mai descarce amarul pe umerii mei.
- Haide sa incepem cu ceva amuzant, i-am sugerat. Ce mai face Natalie?
Am intrebat-o despre fiica ei in incercarea de a mai detensiona atmosfera, fiind convinsa ca orice ar fi facut micuta si dragalasa Natalie nu putea fi foarte rau.
- Nu ma face sa incep sa iti povestesc despre Natalie, mi-a raspuns ea, caci s-ar putea sa nu ma mai pot opri! A ajuns la o varsta la care ma sfideaza tot timpul, certandu-se din nimic cu mine. Este o rebela care nu intelege de vorba buna. Peste toate, este foarte neglijenta cu hainele ei si nu este deloc atenta la felul in care arata. Am cheltuit o avere cu ea si nu da nici un semn de apreciere. Nu intelege valoarea banilor si nu pare sa aprecieze cat de mult muncesc ca sa ii castig, numai pentru ca ea sa poata merge la o scoala buna si sa aiba haine de calitate, un calculator si asa mai departe.
Lui Irene ii placea sa se imbrace elegant si sa poarte haine de firma, asa ca nu imi venea deloc greu sa inteleg cat de iritata era de faptul ca fiica ei nu parea deloc interesata de aceste lucruri.
- O, Irene, nu are decat 13 ani! i-am spus. Nu crezi ca se poarta la fel ca toti copiii de varsta ei? Stiu ca nu sunt in masura sa iti dau sfaturi in aceasta privinta, intrucat nu am copii, dar din punctul meu de vedere Natalie pare o fata minunata!
Speram ca raspunsul meu sa o mai calmeze putin.
- Tocmai asta e! mi-a raspuns Irene. Inca se mai poarta ca un copil! Cand eu aveam varsta ei, eram mult mai matura, mi-a spus Irene, inainte de a se lansa intr-o tirada lunga legata de toate celelalte dificultati cu care se confrunta la ora actuala.
In timp ce stateam acolo ascultandu-mi prietena plangandu-se despre fiica ei, despre partenerul de cuplu, despre slujba si despre situatia sa financiara, am trait o senzatie care imi era de acum extrem de familiara: dincolo de aparente, Irene se simtea inadecvata si neiubita. La fel ca toti oamenii, ea isi proiecta dezamagirea asupra celorlalti, in cazul de fata asupra fiicei sale, a partenerului de viata si asupra oricui altcineva. Este intotdeauna infinit mai usor sa dai vina pe altii pentru esecurile, frustrarile si insatisfactiile tale, decat sa recunosti ca exista ceva in constiinta ta care trebuie vindecat.
Iubirea de sine
Desi purta haine de firma si avea mare grija de felul in care arata, imi puteam da cu usurinta seama ca Irene nu se iubea cu adevarat pe sine. Dimpotriva, era extrem de dura cu ea insasi, isi forta corpul pana la epuizare si se simtea dezamagita atunci cand nu isi atingea propriile asteptari. De fapt, eram convinsa ca dorinta ei de a arata si de a fi imbracata bine se datora mai degraba unei dorinte de a fi placuta sau unei lipse a pretuirii de sine decat unei iubiri sincere fata de sine.
Nu mi-a fost deloc greu sa recunosc toate acestea in prietena mea, caci – la urma urmelor – exact asa fusesem si eu. Pana la experienta mortii mele clinice, nici eu nu m-am iubit cu adevarat pe mine insami. Nu am inteles ca iubirea de sine este cel mai important lucru pe care il putem face vreodata, fiind insasi cheia unei vieti fericite. In cazul meu, toate acestea s-au schimbat atunci cand m-am putut privi din perspectiva lumii de dincolo, mai exact prin ochii divinului. Am inteles atunci cine eram cu adevarat si cat de puternica si de speciala eram in ochii universului. De asemenea, mi-am dat seama cum am ajuns sa zac aproape moarta pe acel pat de spital.
Imagineaza-ti ce ai simti daca ai realiza subit ca nici una din convingerile, valorile, judecatile, opiniile, nesigurantele, indoielile si temerile tale nu sunt totuna cu tine, ca acestea nu au nimic de-a face cu cel care esti cu adevarat, nefiind altceva decat simple straturi ale unor filtre pe care le-ai acumulat de-a lungul tuturor experientelor vietii tale. In continuare, imagineaza-ti ca toate aceste straturi dispar, lasand adevarul tau interior sa straluceasca plenar, in toata gloria lui.
Exact acest lucru mi s-a intamplat mie. Cand am ajuns in lumea de dincolo, am putut vedea cine sunt cu adevarat, fara toate aceste filtre si experiente acumulate, iar aceasta esenta a mea s-a dovedit a fi infinit mai mareata decat tot ce mi-as fi putut imagina vreodata! Pana atunci, m-am pus intotdeauna pe ultimul loc, considerandu-ma nevrednica si nedemna de a fi iubita. In acea lume de dincolo m-am perceput insa prin ochii lui Dumnezeu si am inteles ca departe de a fi neiubita si nedemna de a fi iubita, eram copilul minunat al universului, care ma iubeste neconditionat pentru simplul motiv ca exist. Am inteles ca maretia mea este magnifica si suprema, ca sunt perfecta din toate punctele de vedere si ca sunt creata din insasi substanta divina care reprezinta fundamentul a tot ceea ce exista. Am inteles ca sunt cu adevarat o fiinta de lumina, la fel ca toti ceilalti oamenii si ca tot ce exista in lumea naturala, caci intreaga natura este plina de viata, iar aceasta viata este interconectata.
Aceasta revelatie m-a naucit. Am ramas socata sa descopar ca ma aflam in centrul a tot ceea ce exista, ca fara mine totalitatea nu putea exista, lucru pe care nu l-as fi banuit nici in o mie de ani. Cu aceasta ocazie, am inteles ca sunt iubita, ca sunt eu insami iubire, iar aceasta revelatie mi-a schimbat pentru totdeauna sistemul convingerilor legate de sine si de ceilalti oameni.
Constientizarea de sine
In timp ce stateam in acel feribot, imi doream cu ardoare sa ii pot transmite lui Irene ca este infinit mai mult decat realizeaza, asa ca nu are motive sa fie atat de dura cu ea. Eram ferm convinsa ca cele mai multe din problemele ei s-ar dizolva de la sine daca ar intelege cat de mult merita sa se bucure de tot ce are viata mai sublim de oferit. Pentru ca ceilalti sa o iubeasca, Irene trebuia insa sa se simta iubita si vrednica de a fi iubita, sa creada ea insasi ca merita iubirea celorlalti, lucru care s-ar fi intamplat automat daca ar fi invatat sa se iubeasca pe ea insasi.
- Irene, tu iti dai seama cat de frumoasa si de inteligenta esti? i-am spus, in timp ce prietena mea tocmai imi povestea cum partenerul ei sterge pe jos cu ea.
- De unde pana unde? m-a intrebat ea, placut surprinsa. Pana atunci avusese o expresie crispata, dar acum s-a luminat imediat la fata.
- Acesta este adevarul, am insistat eu. Nu cred ca iti dai seama cat de uimitoare esti, motiv pentru care ti se pare ca ceilalti nu te apreciaza la justa ta valoare. Adevarul este ca esti incredibil de frumoasa si ca meriti sa fii iubita, dar viata m-a invatat ca noi nu putem vedea acest lucru reflectat in lumea din jurul nostru decat daca devenim noi insine constienti de el, inlauntrul nostru.
- Tie iti convine sa crezi asta, a izbucnit ea, caci totul iti merge bine! Iti este usor sa te iubesti pe tine insati si sa crezi ca esti incredibila si uimitoare. Dar viata mea este mizerabila in momentul de fata, asa ca mi se pare normal sa ma infurii pe mine insami! Cum am ajuns aici!? Nu mi-am dorit niciodata acest gen de viata! Cum de am putut da un rateu atat de mare!?
- Irene, uiti prin ce am trecut eu! i-am spus cu fermitate. Nici mie nu mi-a placut viata mea! Si apoi, nu uita ca aproape ca am murit! Abia atunci am inteles cat de important este sa ma iubesc pe mine insami si sa nu ma mai pedepsesc niciodata singura! Ori de cate ori particip la o conferinta, le spun celor din audienta sa se iubeasca pe sine ca si cum intreaga lor viata ar depinde de acest lucru, caci mie iubirea de sine mi-a salvat viata. Viata noastra chiar depinde de iubirea noastra de sine. Asta m-a adus inapoi din lumea de dincolo, si uite unde am ajuns acum! Noi trebuie intotdeauna sa incepem prin a ne iubi pe noi insine pentru ca viata noastra sa se schimbe, si nu invers! Nu ne putem astepta ca ceilalti sa ne trateze asa cum ne dorim atat timp cat nu le dam un exemplu, iubindu-ne pe noi insine!
- Bine, dar mi s-a spus intotdeauna ca iubirea de sine este ceva egoist, mi-a ripostat Irene, aratand din nou ingrijorata. De altfel, trebuie sa ma gandesc si la fiica mea. Trebuie sa o pun intotdeauna pe primul loc, sacrificandu-ma pe mine si nevoile mele. In caz contrar, cum as putea-o tine la o scoala buna, oferindu-i toate oportunitatile de care are nevoie pentru a nu repeta aceleasi greseli ca si mine. Trebuie sa fac totul pentru a-i asigura tot ce are nevoie.
Stiam ca Irene si-a petrecut ultimii zece ani din viata muncind din greu, acceptand slujbe care nu ii placeau, si totul numai pentru a-i oferi lui Natalie cat mai multe oportunitati cu putinta. Ea a inscris-o pe fiica ei la una dintre cele mai bune scoli din oras si la cat mai multe cursuri suplimentare, pentru a se asigura ca acumuleaza cat mai multe cunostinte si ca are note mari la scoala. De buna seama, aceasta presiune si-a lasat amprenta atat asupra fiicei cat si asupra mamei.
- Stiu ca nu sunt mama, i-am spus, dar cu totii avem mame si cu totii am fost copii. Din punctul meu de vedere, cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut oferi parintii mei ar fi fost acela de a ma invata sa ma iubesc pe mine insami. Eu cred ca atunci cand parintii se sacrifica pe ei insisi de dragul copiilor lor, punand pe ultimul loc nevoile lor, ei isi invata copiii sa faca acelasi lucru. Copiii invata intotdeauna tinand cont de ceea ce fac parintii lor, nu de ceea ce spun acestia.
Agresiunile, tachinarile si disperarea pe care le-am trait la scoala, am continuat, nu m-au invatat nici atat sa ma iubesc pe mine insami. Dimpotriva, am integrat in mine toate aceste temeri si toata aceasta negativitate, ajungand sa cred nu numai ca sunt imperfecta, dar si ca nu merit sa fiu iubita, pretuita si respectata. Mai tarziu, cand am devenit adulta, aceste convingeri interioare mi-au modelat in cea mai mare parte identitatea de sine.
Nr. de pagini : 235
Anul aparitiei : 2016
