Descriere - Romanii in lupta pentru unire de la 1600 la 1918
Pe teritoriul Romaniei, asa cum era dupa Marea Unire de la 1918, din cele mai vechi timpuri locuiau geto-dacii care sub conducerea unor regi priceputi si viteji , precum Burebista si Decebal , au constituit un puternic stat centralizat. Pe baza unor certe adevaruri istorice sustinute de arheologie, unii geografi ca Ion Simionescu si istorici ca Nicolae Iorga, Constantin C.Giurescu, A.D.Xenopol si altii, au demonstrat ca unitatea geografica a teritoriului romanesc a influentat in mod hotarator unitatea dintotdeauna a romanilor. In antichitate, statul geto-dac a ajuns la o perioada de inflorire economica si militara in timpul regelui Decebal (anii 86-106). Acest nivel de dezvoltare economica si militara a permis geto-dacilor sa opuna vreme indelungata o puternica rezistenta expansiunii Imperiului Roman, care sub conducerea imparatului Traian, dupa un razboi sangeros purtat intre anii 101-102, 105-106, invingand rezistenta indarjita a geto-dacilor, a cucerit Dacia transformand-o in provincie romana. Odata cucerita, Dacia a fost colonizata cu barbati adusi din toate partile Imperiului Roman. Concomitent cu aducerea acestor colonisti, in aceasta noua cucerire care constituie o provincie de frontiera a Imperiului Roman, au fost aduse importante forte militare, vestitele Legiuni romane. Imediat a inceput, in felul obisnuit de romani, un amplu proces de romanizare, proces care a continuat si dupa retragerea administratiei si armatei la sud de Dunare, incepand cu 271-275, sub imparatul Aurelian, deoarece, asa cum s-a dovedit, au fost retrase doar legiunile si administratia, ramanand pe loc populatia bastinasa impreuna cu colonistii, data fiind ocupatia agricola a acestora. In timpul stapanirii romane, s-a produs un proces de romanizare a populatiei de origine geto-dacica, in urma caruia a rezultat un popor nou (sinteza daco-romana) care se va numi poporul roman, un popor inrudit cu italienii, francezii, spaniolii si portughezii, popoare de origine latina.
Peste acest popor roman de origine latina, dupa anul 275, au inceput valurile popoarelor migratoare care s-au succedat vreme de cateva sute de ani, timp in care romanii au fost nevoiti sa se retraga din calea invadatorilor in munti si in codri, organizandu-se in formatiuni mici conduse de cnezi si voievozi, platind de cele mai multe ori tribut invadatorilor. In secolele X-XIII s-au organizat pe teritoriul fostei Dacii formatiuni statale marunte numite ducate, cnezate, voievodate care au stat la baza aparitiei celor trei state feudale romanesti, Tara Romaneasca (Muntenia), Moldova si Transilvania. Inconjurate de la inceputul aparitiei lor de vecini puternici si dornici sa-si extinda stapanirea, cele trei tari romane au avut inca de la inceput de luptat impotriva tendintelor de cucerire ale vecinilor. Romanii din Transilvania au luptat in secolele X-XIII cu regatul Ungariei pana cand Transilvania s-a organizat ca stat autonom condus de un voievod vasal regelui Ungariei, fapt ce a permis colonizarea Transilvaniei cu secui si sasi. Populatia colonizata a fost organizata intr-o uniune sacra denumita "Unio Trium Nationum”, romanii fiind exclusi de la treburile politice ale Principatului. Biserica ortodoxa romaneasca a fost scoasa in afara legii, iar dreptul de stapanire al pamantului era recunoscut de regele Ungariei numai celor care faceau dovada fidelitatii fata de coroana, iar in actele oficiale ale regatului, Transilvania a luat denumirea de Ardeal de la ungurescul Herdele. Celelalte doua entitati statale romanesti extracarpatice, Moldova si Tara Romaneasca au fost supuse expansiunii otomane care urmarea sa se extinda spre centrul Europei. Un sir de voievozi munteni si moldoveni ca Mircea cel Batran (1386-1418), Vlad Tepes (1448-1476), Stefan cel Mare (1457-1504), Ion Voda cel Cumplit, Mihai Viteazul (1593-1601) au purtat sangeroase razboaie pentru stavilirea navalirii otomane. In cele din urma, incheind unele tratate cu Poarta Otomana, denumite Capitulatii invoindu-se sa plateasca un tribut, in schimbul respectarii autonomiei. Singurul teritoriu romanesc ce a fost cucerit de turci si transformat in pasalac a fost Dobrogea care dupa 1417 a fost transformata in pasalac, si care avea sa revina la patria mama in 1878, dupa razboiul de independenta.
Voievodatul romanesc al Transilvaniei, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1446-1456), a dus lupte pentru respingerea ostilor otomane obtinand o importanta victorie in batalia de la Belgrad in anul 1456. Dar , in urma bataliei de la Mohaci din anul 1526, Ungaria a fost invinsa de turci si transformata in Pasalacul Budei. Transilvania va deveni principat autonom vasal Imperiului Otoman asa cum erau si cele doua tari romane din afara arcului carpatic, Tara Romaneasca si Moldova.
Originea etnica comuna, limba, religia crestin-ortodoxa comuna, obiceiurile si datinile comune au facut ca romanii sa aspire in permanenta la unitate statala, dar si pentru a se putea apara de cuceririle straine. Aceasta aspiratie spre unitate statala a romanilor s-a manifestat permanent, afirmatiile fiind facute de cronicari si puse prima data in evidenta in mod sistematic de actiunile voievodului Tarii Romanesti, Mihai Viteazul, care la 1600 a reusit sa uneasca cele trei tari romane sub domnia sa. Capitala statului infaptuit de marele voievod a fost stabilita la Alba-Iulia, in centrul Transilvaniei, oras ce va deveni ca si Mihai Viteazul simbol al unitatii romanilor. Faptul acesta, crearea unui stat romanesc centralizat, a nemultumit profund Imperiul Habsburgic si pe cel Otoman care au pus la cale lichidarea acestuia. In anul urmator, la 1601 in luna august, ilustrul domn unificator Mihai Viteazul a fost asasinat miseleste pe Campia Turzii, in urma unui complot pus la cale de Imperiul Habsburgic. Fapta marelui voievod a trasat insa un adevarat program de unitate national-statala pentru generatiile urmatoare. In anii care au urmat, datorita slabirii Imperiului Otoman, s-au ridicat doua mari puteri cu pretentii de cucerire a tarilor romane, Austria si Rusia. Cuceririle teritoriale pe seama tarilor romane se tin lant: in anul 1691, Transilvania a fost cucerita de Austria, care in 1775, printr-o viclenie a cucerit si nordul Moldovei pe care‑l va denumi Bucovina. Rusia nu va ramane mai prejos si tot prin intrigi si inselaciune a reusit sa smulga Moldovei partea dintre Prut si Nistru pe care o va denumi Basarabia. Faptul se petrece in anul 1812, in urma unui razboi ruso-turc.
Dupa 1812, romanii au desfasurat o permanenta activitate de afirmare national-statala urmarind inlaturarea dominatiei straine, recuperarea teritoriilor care le fusesera luate de habsburgi si otomani si pentru crearea unui stat unitar propriu. Fortele lor militare putin numeroase nu le puteau permite romanilor in noile conditii sa realizeze acest deziderat de unificare statala si din acest motiv lupta s-a mutat in domeniul diplomatic si religios. In anul 1791 invatatul roman transilvanean Inoghentie Micu Klain a elaborat un program de emancipare a natiunii romane, cunoscut sub numele de Supples Libellus Vallahorum.
Voievodul moldovean Dimitrie Cantemir, dezbate si el in lucrarea sa, "Hronicul vechimii romano-moldovenilor", lucrare aparuta in 1717, Gheorghe Sincai in lucrarea "Hronicul romanilor si a mai multor neamuri” aparuta in anul 1808 si Petru Maior in "Istoria pentru inceputul romanilor in Dacia" aparuta in anul 1812, trateaza aceeasi problema a unitatii national statale romanesti. Miscari sociale de mare amploare ca Rascoala din 1784 condusa de Horea, Closca si Crisan si cea condusa de Tudor Vladimirescu din anul 1821, dar indeosebi Revolutia de la 1848, desfasurata in cele trei tari romane, au pus hotarat problema unitatii nationale a romanilor. A ramas simbolica Marea Adunare Nationala din 3-5 martie 1848 desfasurata pe Campia Libertatii de langa Blaj, unde romanii din Transilvania au spus hotarat "vrem sa ne unim cu tara”. Tara Romana la data aceea se nascuse numai in mintea ilustrilor luptatori pentru unire: Gh.Sincai, Petru Maior, Simion Barnutiu, Nicolae Balcescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza. Lupta romanilor pentru unitate nationala nu a putut fi stavilita cu toate masurile luate de cele trei imperii vecine: Habsburgic, Rus si Otoman. Aceasta lupta a crescut in intensitate luand o adevarata dimensiune europeana. Dorinta de unire a romanilor a fost facuta cunoscuta Europei de catre revolutionarii din tarile romane in timp ce luptau pe baricadele Revolutiei franceze in anul 1848. Evenimentele favorabile incep pentru noi romanii dupa 1853 cand o puternica coalitie de state europene formata din: Imperiul Otoman, Anglia, Franta si Regatul Piemontului se angajeaza in lupta impotriva Imperiului Rus, cand armata rusa este invinsa, rusii fiind siliti sa ceara pace. In anul 1856 are loc la Paris, Congresul de pace, unde pentru prima data s-a pus si problema celor doua principate romane, Moldova si Tara Romaneasca. Congresul a stabilit ca cele doua tari romane sa fie luate de sub protectoratul Rusiei si sa fie trecute sub garantia celor sapte mari puteri europene. Conferinta marilor puteri europene, tinuta la Paris in anul 1858, a hotarat convocarea in Moldova si Tara Romaneasca, a unor adunari ad-hoc numite Divanuri ad-hoc care trebuiau sa se pronunte asupra organizarii viitoare a celor doua tari Moldova si Tara Romaneasca. Congresul de pace de la Paris a mai hotarat ca Rusia sa cedeze Moldovei trei judete din sudul Basarabiei, pe care Rusia le ocupase in 1812. Intrunite la Iasi si la Bucuresti, Adunarile ad-hoc au hotarat Unirea celor doua principate Moldova si Tara Romaneasca, intr-un singur stat sub numele de Principatele Unite, care sa fie conduse de cate un guvern si care aveau o Adunare Legiuitoare, iar o comisie urma sa elaboreze legile de interes comun. Alegerile s-au desfasurat pe 5 ianuarie 1859, in Moldova la Iasi si pe 24 ianuarie 1859 la Bucuresti. Profitand de lipsa de precizie cu privire la persoana domnului, Adunarea electiva a Tarii Romanesti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Aceasta data a devenit ziua Unirii Principatelor Romane, ziua fauririi statului national roman modern. Aceasta unire a fost recunoscuta dupa multe ezitari de catre marile puteri, dar numai pe perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. In timpul domniei lui Cuza s-au infaptuit un sir de reforme: reforma agrara, secularizarea averilor manastiresti, reforma invatamantului, unificarea celor doua armate etc. Aceste reforme au transformat Principatele Unite intr-un stat modern. Indeplinindu-si mandatul, Alexandru Ioan Cuza a abdicat in luna februarie 1866, in locul sau fiind adus principele Carol de Hohenzollern care provenea din familia domnitoare a Prusiei. Acest act s-a infaptuit la dorinta oamenilor politici romani care urmareau consolidarea unirii si pregatirii conditiilor pentru obtinerea independentei.
In anul 1874 a fost ridicata in Bucuresti statuia lui Mihai Viteazul, simbolizand dorinta de unire a tuturor romanilor. In anul 1867 a luat fiinta Societatea Academica Romana, transformata in scurt timp in Academia Romana, organism stiintific ce reunea oamenii de frunte ai stiintei si culturii atat din tara, cat si din provinciile romanesti ce se aflau sub ocupatie straina. La 9 mai 1877, Romania si-a proclamat independenta de stat, independenta care a fost consfintita apoi pe campul de lupta de armata romana alaturi de armata rusa in razboiul ruso-turc. La sfarsitul razboiului, Dobrogea, vechi teritoriu romanesc dintre Dunare si Marea Negra, prin Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost acordat Romaniei, iar Rusia a anexat cele trei judete din sudul Basarabiei impreuna cu gurile Dunarii, teritoriu care fusese dat Romaniei prin Tratatul de pace de la Paris in 1856. Ca urmare a acestui fapt teritorial, relatiile Romaniei cu Rusia s-au deteriorat brusc. In aceste conditii Romania a fost nevoita sa semneze in anul 1883 Tratatul de alianta politico-militara cu Puterile Centrale, Germania, Italia si Austro-Ungaria, care prevedea ajutor reciproc in cazul unui atac neprevazut din partea unei alte puteri, tratat ce a creat multe nemultumiri in randul unor oameni politici, care considerau ca regele Carol I a gresit fata de romani, abandonand interesele Romaniei fata de romanii din Transilvania, Banat si Bucovina, provincii care se aflau sub stapanirea Austro-Ungariei devenita aliata. In realitate, atat regele cat si Guvernul de la Bucuresti continuau sa-l sprijine, dar in forme discrete pentru a nu crea suspiciuni din partea Germaniei si Austro-Ungariei. In anul 1890 s-a creat la Bucuresti Liga pentru Unitatea Culturala a Romanilor, organizatie din care faceau parte personalitati de frunte ale vietii culturale si politice romanesti care sprijineau miscarea de emancipare a romanilor aflati sub ocupatie straina, fapt pe care nu si-l putea permite Guvernul Romaniei de atunci. Situatia romanilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banat s-a agravat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, deoarece Rusia a promovat in Basarabia o politica de rusificare fortata interzicand orice forma de manifestare politica si culturala a romanilor. In Bucovina, Imperiul Austro-Ungar ducea de asemenea o politica de denationalizare, colonizand aici germani, evrei, ukrainieni, polonezi si ruteni.
In 1867, in urma incheierii pactului dualist realizat la Viena si Budapesta, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungariei, imparatul devine in acelasi timp si rege al Ungariei. Prin acelasi pact, Transilvania, pentru prima data, este incorporata Ungariei, ceea ce a dus la pierderea identitatii Principatului, a identitatii sale administrative urmata de o politica de maghiarizare fortata, fapt ce i-a nemultumit profund pe romani. In urma acestui eveniment, romanii incep o lupta darza impotriva asupritorilor, impotriva Pactului dualist si in documentul intitulat "pronunciament” elaborat la Blaj in anul 1868, si-au exprimat deschis hotararea de a lupta in spiritul principiilor proclamate in 1848, la Marea Adunare Nationala de pe Campia Libertatii.
In februarie 1869 s-a infiintat Partidul National al romanilor din Banat si Ungaria, iar in martie s-a infiintat Partidul National al romanilor din Transilvania. Aceste doua partide aveau sa se uneasca in anul 1881 sub numele de Partidul National Roman.
Tinerii din Basarabia, aflata sub ocupatie ruseasca, treceau granita pentru a urma cursurile Universitatii de la Iasi, dupa care, intorsi in provincia natala deveneau promotori ai luptei pentru unitate nationala in care scop au inceput sa editeze si publicatii in limba romana. In Bucovina a fost infiintata in anul 1871, o societate numita "Romania juna” care a inceput sa desfasoare multiple activitati culturale si politice. In acel an 1871, a fost sarbatorita la Putna, implinirea a 400 de ani de la zidirea Manastirii Putna, cu care prilej a fost evocata personalitatea lui Stefan cel Mare si Sfant, sarbatoare la care au participat circa 3.000.000 de romani din Bucovina, Transilvania si Regatul Romaniei. Venise si randul romanilor din Bucovina sa aiba propriul lor partid politic. Astfel, in 1892 s-a infiintat la Cernauti Partidul National Roman din Bucovina.
In acest stadiu de organizare politica a romanilor din afara frontierelor statului roman, cu partide nationale in toate provinciile romanesti, a luat fiinta asa numita "Miscare memorandista”. In anul 1882, Partidul National Roman a redactat un Memorial tiparit in patru limbi (romana, maghiara, germana si franceza) prin care opinia publica si oamenii politici din Europa erau informati pe larg despre conditiile create romanilor in urma aplicarii Pactului dualist. Actiunea a fost reluata zece ani mai tarziu, in 1892, printr-un alt document numit "Memorandum” tiparit in cinci limbi (romana, maghiara, germana, franceza si italiana). Memorandumul facea o amanuntita analiza istorica, juridica, politica, administrativa si culturala a situatiei romanilor din Transilvania, care se constituia ca un adevarat act de acuzare a guvernului maghiar. Documentul preciza ca romanii din Transilvania nu au renuntat si nu vor renunta la identitatea lor nationala si ca erau hotarati sa lupte pe mai departe pentru drepturile lor politice, economice, culturale etc. Ca urmare, guvernul maghiar a deschis un proces semnatarilor Memorandumului in fruntea carora se afla Ion Ratiu, presedintele Partidului National Roman din Transilvania. Fruntasii memorandisti au fost condamnati la multi ani de temnita, fapt ce a dat nastere la o ampla miscare de solidaritate cu cei arestati, mai ales in Transilvania si Banat, dar si in multe tari europene. In felul acesta, opinia publica europeana a luat cunostinta despre situatia grea in care se aflau romanii din Transilvania si despre abuzurile pe care le savarseau autoritatile maghiare.
Romanii din tara libera nu puteau ramane nepasatori la situatia in care se aflau fratii lor din Transilvania. Autoritatile de la Bucuresti au organizat in capitala o expozitie denumita "Expozitia Nationala a Romaniei” care a fost vizitata de un mare numar de romani din afara granitelor Regatului Romaniei, care au fost impresionati de progresele inregistrate in cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Vizitarea expozitiei de la Bucuresti de catre acest mare numar de romani din afara tarii s-a transformat intr-o mare solidaritate romaneasca, entuziasmul romanesc fiind relatat pe larg de Valeriu Braniste in ziarul "Romanul” din acele zile. Expozitia a sporit prestigiul Regatului Romaniei, prestigiu ce avea sa exercite o mare influenta asupra romanilor aflati sub ocupatie straina, astfel ca dorinta de unire a acestora cu tara libera a devenit tot mai puternica. La cultivarea sentimentului national o mare contributie si-a adus-o istoriografia prin publicarea unor lucrari de sinteza.
Colectia de documente Eudoxiu Hurmuzachi, continand 45 de volume, cuprinde peste 6000 de documente, culese in urma consultarii arhivelor de istorie de la Viena, referitoare la istoria Moldovei si Tarii Romanesti din sec. XIII pana in sec. XIX, precum si relatiile diplomatice ale Principatelor cu vecinii intre anii 1198-1851.
Teodor Codrescu (1819 – 1891) publica la Iasi colectia de documente istorice "Uricarul” in sase volume.
A.D. Xenopol (1847 – 1920), consultand documentele istorice din tara si strainatate, publica istoria romanilor in contextul larg al istoriei popoarelor vecine. Prima editie apare la Iasi in 10 volume intre anii 1898-1911, a doua editie apare tot la Iasi, iar a treia apare la Bucuresti intre anii 1925-1932, in 14 volume.
Nicolae Iorga (1871 – 1940) publica istoria romanilor in 10 volume, precum si alte documente istorice: istoria romanilor prin calatorii, istoria romanilor in chipuri si icoane, istoria bisericii ortodoxe-romane, istoria comertului romanesc, istoria romanilor din Ardeal si Tara Ungureasca si altele.
Constantin C. Giurescu (1901 – 1977) publica istoria romanilor din cele mai vechi timpuri si pana azi si altele.
In Romania moderna, istoria a devenit un obiect de studiu de larg interes, fiind introdusa in programele scolare de toate gradele inclusiv in invatamantul militar, iar la Scoala Superioara de Razboi istoria a fost predata in perioada interbelica de catre profesorii Nicolae Iorga si Gheorghe Bratianu.
In Regatul Romaniei literatura si artele cunoscusera o mare dezvoltare. Se afirmasera mari personalitati ca: Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, pictorul Nicolae Grigorescu, muzicianul, dirijorul, compozitorul si interpretul George Enescu. La inceputul secolului al XX-lea, relatiile dintre Romania si Austro-Ungaria s-au racit ca urmare a tratamentului la care erau supusi romanii din Transilvania, Banat si Bucovina. In acelasi timp s-a produs o apropiere a Romaniei fata de Rusia care se arata dispusa a sprijini actiunile Romaniei pentru dobandirea teritoriilor romanesti ale Transilvaniei Banatului si Bucovinei. In 1914 a avut loc la Constanta vizita tarului Rusiei. Discutiile avute cu acest prilej intre tarul rus si regele Carol I au adus in prim plan relatiile romano-ruse. La data de 15/28 iunie 1914 s-a produs la Sarajevo atentatul in care si-au pierdut viata printul mostenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Ferdinand si sotia acestuia, eveniment care a constituit pretextul pentru izbucnirea Primului Razboi Mondial. La numai o luna de la producerea atentatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria avea sa declare razboi Serbiei considerata vinovata de producerea atentatului, deoarece atentatorul era un nationalist sarb. La izbucnirea razboiului ,Romania a fost atentionata ca are obligatia sa-si respecte angajamentele asumate prin Tratatul de alianta pe care-l semnase cu Austro-Ungaria, Germania si Italia.Oamenii politici romani considerand ca Serbia fusese provocata, au refuzat sa dea curs cererilor adresate tarii de catre Tripla Intelegere (Germania,Italia si Austro-Ungaria). Contrar dorintei regelui Carol I, care cerea sa fie respectat tratatul, Romania si-a declarat neutralitatea. Venise timpul ca Romania sa se angajeze in acest razboi in conformitate cu interesele sale nationale pentru eliberarea romanilor aflati sub stapanirea Austro-Ungariei. Dar Romania avea de dobandit si teritoriul Basarabiei si eliberarea fratilor aflati sub stapanirea Rusiei. Analizand atat interesele nationale, cat si sansele victoriei celor doua coalitii aflate in conflict, oamenii politici romani in frunte cu primul ministru Ion I. C. Bratianu, au dus tratative secrete cu puterile Antantei (Franta, Anglia, Rusia) cu care au incheiat o Conventie politica prin care i se reconstituiau Romaniei drepturile istorice asupra teritoriilor locuite de romani din cuprinsul Austro-Ungariei. Pe baza acestei Conventii politice a fost incheiata si o Conventie militara care prevedea modul cum va participa armata romana la operatiunile militare alaturi de fortele Antantei. Hotararea luata de regele Ferdinand si primul ministru Ion I. C. Bratianu, aprobata de Consiliul de Coroana, era in deplin acord cu dorinta opiniei publice romanesti. Cea mai mare parte a oamenilor politici romani si masele populare din Romania asteptau de mult momentul pentru a veni in sprijinul fratilor aflati sub ocupatie straina. Cu un entuziasm nemarginit, masele populare, militarii de toate gradele au trait cu ochi plini de bucurie momentul eliberarii celor aflati in afara hotarelor tarii. Nichifor Crainic traitor al momentului intrarii Romaniei in razboi, care in Bucuresti era marcat prin dangatele clopotelor tuturor bisericilor, adresandu‑se prietenului sau spunea: "Suna invierea neamului nostru Mihail Procopie. Atat am izbutit a zice si am izbucnit in lacrimi”[1]. Evenimentele se succedau cu repeziciune: la 15/28 august armata romana trecand Carpatii incepea lupta pentru eliberarea fratilor din Transilvania; la 16/29 august trupele romane intrau in Brasov; la 17/30 august Germania declara razboi Romaniei; la 19 august/1 septembrie Bulgaria declara razboi Romaniei, urmeaza la scurta vreme infrangerea trupelor romane pe frontul de sud la Turtucaia si, ca urmare a atacului trupelor bulgare din sud, ofensiva trupelor romane din Transilvania a fost oprita.
Puterile Centrale au adus in Transilvania forte numeroase pentru a trece la ofensiva, printre care si Armata a VI-a germana comandata de generalul Falkenhain. Aceasta armata avea in compunerea sa Corpul Alpin, special instruit pentru actiuni de lupta in teren muntos. La 20 septembrie/3 octombrie, fortele Puterilor Centrale dezlantuie ofensiva, urmarind ruperea apararii trupelor romane in zona trecatorilor prin Muntii Carpati. O prima incercare de rupere a apararii trupelor noastre a fost cea de la trecatoarea Oituz la 28 octombrie pe care ostasii romani sub comanda generalului Eremia Grigorescu reusesc s-o opreasca, dusmanul fiind respins pe vechea frontiera in munti. La data de 3 octombrie/13 noiembrie au inceput doua actiuni ofensive, una in zona trecatorii Predeal si alta in zona trecatorii Bran-Rucar, ambele fiind oprite de armata romana la data de 10/23 noiembrie, respectiv la data de 15/28 noiembrie. Intre 3/16 noiembrie si 14/27 noiembrie armatele germano-austro-ungare au desfasurat o puternica ofensiva pe vaile Oltului si Topologului reusind sa cucereasca Ramnicul Valcea la 12/25 noiembrie si Curtea de Arges la 14/27 noiembrie. Pe alte sectoare ale frontului au loc evenimente la fel de ingrijoratoare. Intre 6/19 si 8/21 octombrie trupele germane-bulgare desfasoara o puternica actiune ofensiva in Dobrogea, unde rezistenta trupelor noastre a fost strapunsa ocupand orasul Constanta. Intre 10/23 si 16/29 octombrie se desfasoara prima batalie de la Jiu, unde ostasii romani de sub comanda generalului Dragalina resping ofensiva inamicului. La inceputul lunii noiembrie are loc a doua incercare de a rupe apararea trupelor romane in Pasul Oituz, dar ofensiva este din nou respinsa.
Intre 29 octombrie/11 noiembrie si 4/17 noiembrie are loc cea de a doua batalie de la Jiu, in urma careia apararea trupelor noastre a fost rupta si trupele inamicului patrund in Campia Olteniei. La 23 noiembrie/6 decembrie trupele dusmanului au ocupat Bucurestiul care a fost declarat oras deschis pentru a evita distrugerile. In semn de protest fata de aceasta predare fara lupta, parte dintre ofiterii romani si-au frant sabiile si le‑au aruncat simtindu-se dezonorati. Comandamentul roman a incercat, in ultima parte a anului 1916, doua actiuni indraznete, ambele s‑au terminat insa nefavorabil pentru trupele noastre. Este vorba de asa numita "Manevra de la Flamanda”, dupa numele localitatii in zona careia se executa, si o alta denumita "Batalia pentru Bucuresti". Manevra de la Flamanda s‑a desfasurat intre 18 septembrie/10 octombrie si 22 septembrie/5 octombrie 1916 si avea ca scop atacarea in flanc si spate a gruparii de forte a Puterilor Centrale inainte ca aceasta sa treaca Dunarea. Manevra a fost conceputa de generalul Alexandru Averescu, comandant care se bucura de un mare prestigiu. Pentru indeplinirea misiunii, generalului Averescu i s-au pus la dispozitie o grupare de forte de 17 divizii, adica mai mult de ½ din totalul fortelor de care dispunea Comandamentul roman, sapte divizii ce proveneau de la Armata a III-a si alte zece divizii (sase romane si patru ruse proveneau de la Armata de Dobrogea). Inceputa sub bune auspicii, temeinic pregatita, nu a dat rezultatele asteptate din mai multe motive la care s-a adaugat si vremea nefavorabila, o mare furtuna cu ploi mari a dus la cresterea debitului Dunarii rupand podul de vase construit peste Dunare, si cu mare greutate au fost recuperate trupele care trecusera fluviul. Manevra a fost abandonata.
Batalia pentru Bucuresti (sau Batalia de pe Arges-Neajlov cum o gasim consemnata in unele documente) a avut loc intre zilele 15/28 noiembrie si 20 noiembrie/3 decembrie 1916. Pentru aceasta batalie Comandamentul roman a constituit o grupare de forte denumita Grup de Armate puse sub comanda generalului Constantin Prezan compus din Armata I., Grupul Apararii Dunarii si o Grupare de manevra compusa din trei divizii de infanterie si una de cavalerie. Inceputa cu sanse de izbanda, pe timpul desfasurarii insa ordinul comandantului Grupului de Armate transmis prin curier a cazut in mana inamicului care, descifrand intentiile Grupului de Armate roman, a trecut la masuri de contracarare. In urma acestor incercari nereusite de a opri ofensiva inamicului, Comandamentul roman a dat ordin de retragere generala spre est. Retragerea s-a executat sub protectia unor ariergarzi care au dat posibilitatea fortelor principale ca odata ajunse in sudul Moldovei sa treaca la organizarea unui puternic aliniament de aparare intre Carpatii de Curbura si Dunarea maritima. Intre timp, guvernul si autoritatile centrale fusesera mutate la Iasi, acesta devenind in ultima parte a anului 1916, capitala tarii.
In prima jumatate a anului 1917, in Moldova s-a desfasurat un amplu proces de reorganizare si instruire a armatei precum si de completare cu armament, munitii si alte materiale de razboi. Aceasta s-a facut cu sprijinul aliatilor nostri in deosebi cu sprijinul Frantei. Armata romana reorganizata, la care s-a adaugat si grupul de voluntari transilvaneni si bucovineni proveniti din prizonierat din Rusia, in vara anului 1917, au reusit sa opreasca ofensiva armatelor Puterilor Centrale si sa obtina insemnate victorii in bataliile de la Oituz, Marasti si Marasesti, dand peste cap planul inamicului de a scoate din lupta Romania si de a inainta spre Ucraina. Pierderile Romaniei in anii razboiului a fost deosebit de mari. La o populatie de 7.500.000, s-au inregistrat un numar de circa 800.000 (morti, raniti si disparuti), atat din randul militarilor, cat si din randul populatiei civile. Cu toate sacrificiile facute, victoriile obtinute de armata romana nu au putut fi valorificate datorita faptului ca Rusia a incheiat la Brest-Litovsk tratatul de pace cu Puterile Centrale. Romania, ramasa singura in fata dusmanului a fost nevoita sa incheie pacea separata cu Germania si Austro-Ungaria. In aceste conditii lupta pentru Unitate Nationala a fost continuata pe plan extern. Multi oameni politici si de cultura romani intre care: Simion Mandrescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Titulescu, Take Ionescu, Vasile Stoica, Octavian Goga, Vasile Lucaciu si altii au desfasurat o intensa activitate de propaganda in favoarea Unirii, in Franta, Elvetia, S.U.A. facand cunoscute opiniei publice internationale aspiratiile fundamentale ale romanilor, drepturile legitime pe baza carora doresc infaptuirea unui deziderat de veacuri – UNIREA TUTUROR ROMANILOR intr-un singur stat. In ciuda greutatilor intampinate, generate de schimbarile intervenite in situatia internationala, anul 1918 a marcat o etapa noua, decisiva in lupta romanilor pentru realizarea Marii Uniri. Dorinta aceasta fierbinte de Unitate Nationala a dat nastere la un profund proces revolutionar cu caracter progresist in toate provinciile romanesti. In conditiile prabusirii Imperiilor Rus si Habsburgic, prin adunari plebiscitare organele reprezentative ale Basarabiei, la 27 martie/9 aprilie, Bucovinei, la 15/28 noiembrie, Transilvaniei, la 1 decembrie 1918 si-au declarat Unirea cu patria mama Romania
An aparitie: 2012
Pagini: 472
