Descriere - Reprezentarea lumii la copil. Editia a II-a
Psiholog si epistemolog de renume mondial; director al Centrului International de Epistemolgie Generala din Geneva; autor al unei teorii genetice a dezvoltarii psihice, in strinsa legatura cu cautarile in domeniul logicii, semioticii si epistemologiei, Jean Piaget (1896-1980) isi consacra cea mai mare parte a cercetarilor studierii psihologiei copilului, Reprezentarea lumii la copil (1947) - tradusa in numeroase limbi, iar acum si in romana - constituind o sinteza majora a preocuparilor sale de-o viata si, totodata, cea mai cunoscuta lucrare a autorului.
Traducere din franceza de Mariana Pricop.
41
Capitolul I
NOTIUNEA DE GINDIRE
Sa presupunem o fiinta care ignora orice distinctie intre gindire si corpuri. Aceasta fiinta va lua cunostinta de dorintele si sentimentele sale, dar cu siguranta va avea despre sine o notiune mult mai putin clara decit noi despre noi insine. Se va simti, ca sa spunem asa, mai putin interioara siesi decit noi, mai putin independenta de lumea exterioara. Constiinta pe care o avem noi de a gindi ne separa, intr-adevar, de lucruri. Dar, mai cu seama, cunostintele psihologice ale unei asemenea fiinte vor fi total diferite de ale noastre. De exemplu, visele i se vor parea o irupere a exteriorului inauntru. Cuvintele vor fi legate de lucruri si a vorbi va consta in a actiona direct asupra corpurilor. Invers, corpurile exterioare vor fi mai putin materiale: ele vor fi penetrate de intentii si de vointa.
Vom incerca sa aratam ca acesta e cazul copilului. Copilul ignora complet specificitatea gindirii si aceasta chiar in stadiul in care se lasa influentat de cuvintele adultilor referitoare la "spirit”, "creier”, "inteligenta”.
Tehnica de urmat, chestionarea orala a copilului, este, asadar, urmatoarea. Intrebam: "Stii ce inseamna a gindi? Cind te afli aici si te gindesti acasa sau la vacanta, la mama, stii ce inseamna sa te gindesti la ceva?”. Cind copilul a inteles, continuam: "Ei bine! Cu ce se gindeste?”. Daca nu intelege, caz rar, detaliem: "Cind mergi, mergi cu picioarele. Ei, cind te gindesti, cu ce te gindesti?”. Oricare
42
ar fi raspunsul, insistam pentru a vedea ce ascund cuvintele. In fine, intrebam daca, deschizind capul fara a muri, s-ar putea vedea gindirea sau atinge, sau simti cu degetul etc. Bineinteles, aceste din urma intrebari, care sint sugestive, trebuie pastrate pentru final, adica pentru momentul in care nu putem sa-l facem pe copil sa vorbeasca de la sine.
Mai mult, cind copilul invoca unele cuvinte invatate, cum ar fi "creierul”, "sufletul” etc., ceea ce se intimpla uneori, trebuie sa-l chestionam asupra acestor cuvinte pina ajungem sa vedem cum le-a asimilat. E posibil sa nu fie la el decit simplu verbalism. E posibil, dimpotriva, sa aiba deformari in intregime sugestive.
Astfel, am putut degaja trei stadii, din care primul e usor de distins de celelalte doua si ar parea sa contina un element pur spontan. In timpul acestui stadiu, copiii cred ca se gindeste "cu gura.” Gindirea este una si aceeasi cu vocea. Nimic nu se intimpla in cap sau in corp. Natural, gindirea este confundata cu lucrurile insesi in sensul ca vocabulele fac parte din lucruri. Nu exista nimic subiectiv in actul de a gindi. Virsta medie a copiilor din acest stadiu este de 6 ani.
Al doilea stadiu e marcat de interventia adultului. Copilul a invatat ca se gindeste cu capul; uneori el chiar face aluzie la "cre-ier.” Numai trei circumstante denota o anumita spontaneitate la copil. Mai intii e virsta: spre cea de 8 ani am intilnit noi asemenea raspunsuri. Dar, mai cu seama, e continuitatea care exista intre primul si cel de-al doilea stadiu. Intr-adevar, gindirea este adesea conceputa ca o voce in cap sau in git, ceea ce marcheaza persis-tenta influentei convingerilor anterioare ale copilului. In fine, e materialitatea pe care copilul o imprumuta gindirii: gindirea e din aer sau din singe etc.
Cel de-al treilea stadiu, a carui virsta medie e de 11-12 ani, marcheaza dematerializarea gindirii. E greu, fara indoiala, sa distingi net acest al treilea stadiu de cel de-al doilea. Dar esential 43
pentru noi este sa-l distingem pe al doilea de primul, adica aportul adultului la convingerea copilului.
1. PRIMUL STADIU: SE GINDESTE CU GURA.- Fiica lui Stern4, Hilda, credea ca noi gindim cu limba si animalele cu botul. Ea admitea, in plus, ca oamenii gindesc atunci cind vorbesc si nu mai gindesc atunci cind inchid gura. Dupa materialele noastre, aceste convingeri infantile sint foarte generale.
MONT (7;0)5: "Stii ce inseamna a gindi?- Da.- Gindeste-te la casa ta, vrei?- Da.- Cu ce gindesti?- Cu gura.- Poti gindi cu gura inchisa?- Nu.- Cu ochii inchisi?- Da.- Cu urechile aco-perite?- Da.- Inchide gura si gindeste-te la casa ta. Te gindesti?- Da.- Cu ce ai gindit?- Cu gura.”
PIG (9;6. Retardat): "Cunosti cuvintul a gindi?- Da.- Ce inseamna gindirea?- Cind cineva e mort si te gindesti la el.- Te gindesti uneori?- Da, la fratele meu.- La scoala te gindesti?-Nu.- Si aici (ne aflamintr-unbiroualcladiriiscolii)?- Da. Ma gindesc pentru ca ma intrebati.- Cu ce gindesti?- Cu gura si urechile.- Copiii mici gindesc?- Nu.- Cind mama ii vorbeste, copilul mic gindeste?- Da.- Cu ce?- Cu gura lui.”
ACKER (7;7): "Cu ce se gindeste?- Cu gura.” Aceasta afirmatie a revenit de patru ori in cursul unui chestionar oral asupra visului, pe care il vom reda mai jos. In continuarea intrebarilor despre ani-mism, am adaugat: "Un ciine poate gindi?- Da, asculta.- O pasare poate gindi?- Nu, ea nu are urechi.- Cu ce gindeste ciinele?- Cu urechile.- O pasare gindeste?- Nu.- Un melc?- Nu.- Un cal?
4 Die Kindersprache, Leipzig, 1907, pag. 210. Vezi, de asemenea, Sully, Études sur l'enfance (trad. Monod), pag. 163.
5 7;0 = 7 ani, 0 luni impliniti. Punem cu italice cuvintele copilului si cu drepte cele ale examinatorului. Toate cuvintele citate sint textuale. Ghilimelele marcheaza debutul si finaluluneiconversatiiincarenoinuamoperattaieturi.44
- Da, cu urechile.- O gaina?- Da, cu gura ei.”
SCHMI (5 1/2): "Cu ce se gindeste?- Cu gura.”
MUY (6 ani): "Cu ce gindesti?- Cu ceva, cu gura mea!.”
Uneori, cum am vazut, nu doar cu gura se gindeste, ci si cu urechile.
BARB (5 1/2): "Stii ce inseamna a gindi?- Cind iti amintesti mai mult ceva, te gindesti.- Cu ce gindesti?- Cu urechile.- Cind le acoperi, poti gindi?- Da… nu….”
REHM (5;11): "Stii ce inseamna sa te gindesti la ceva?- Da.- Gindeste-te la casa ta.- Da.- Cu ce se gindeste?- Cu urechile.- Cind te gindesti la casa ta, o faci cu urechile?- Da.”
Formula lui Barb este remarcabila: a gindi inseamna a trezi la viata o voce sau un sunet uitat. Aceste cazuri fac tranzitia spre urmatoarele, care anunta cel de-al doilea stadiu: copiii al caror raspuns il vom cita spun deja ca se gindeste cu capul, dar gindirea inca nu e interioara, ci e inca legata de gura. Ii rezervam pentru al doilea stadiu pe copiii care nu mai vorbesc de gura si care fac din gindire o mica voce localizata in cap. Intre cele doua grupe exista tot felul de tranzitii, dar trebuie, din momentul in care faci clasificari, sa te opresti undeva. Ii lasam deci in primul stadiu pe copiii care pronunta in mod explicit cuvintul "gura”:
CERES (7 ani): "Cu ce se gindeste?- Nu stiu.- Unde gindesti?- In cap.- Unde?- In gura, inauntrul capului.”
RATT (8; 10): "Cind te gindesti la casa ta, unde te gindesti?- In cap.- Ce exista in cap?- Nimic.- Cum te poti gindi la casa ta?- Cu gura.” "In capul tau exista cuvinte?- Nu.- Exista vocea?- Da.- Vocea si gindirea sint acelasi lucru?- Da.”
KENN (7 1/2): "Cu ce gindesti?- In capul meu.- Capul tau e gol sau plin?- Plin.- Daca s-ar deschide capul tau, s-ar vedea cind gindesti?- Nu, pentru ca nu se poate vedea.- Daca s-ar putea privi in capul tau fara ca tu sa mori, gindirea ta s-ar vedea?- Nu se aude 45
cind se vorbeste incet.- Cu ce se gindeste?- Cu capul.- Cu ce din cap?- Cu gura.- Ce exista in cap? Exista gindirea?- Da, cind te gindesti la ceva.- Ce se intimpla in cap?- Se vorbeste.- Cind ai gura inchisa, te gindesti?- Da, fara a vorbi.- Cu ce gindesti cind nu vorbesti?- Cu gura.- Ce exista in cap cind gindesti?- Nimic.- Ai putea vedea gindirea?- Nu.- Eu as auzi-o?- Nu.- As simti-o daca as pune degetul?- Da.”
Acest ultim caz e excelent. Se vad aici rezistenta si spon-taneitatea convingerii copilului: fara nici o sugestie, copilul incepe prin a spune ca gindirea nu se aude cind vorbesti incet, abia apoi realizeaza ca se gindeste cu gura. Gindirea e deci o voce interioara silentioasa. De remarcat ca aceasta voce poate fi simtita cu degetul: Kenn anunta astfel cazurile in care gindirea va fi explicit asimilata aerului (aerului gurii cind ea vorbeste).
La copiii precedenti exista o convingere spontana la baza ras-punsurilor date. La altii nu exista nimic la inceputul chestiona-rului oral, dar acesta declanseaza o convingere, insa nu sugerata si, interesant, asemanatoare precedentelor:
MÉTR (5;9): "Cind gindesti, cu ce gindesti?- Nu stiu.- Cu miinile?- Nu.- Cu capul?- Nu. Niciodata nu vezi gindul.- Cu ce citesti?- Cu ochii.- Poti gindi cu ochii inchisi?- Da.- Cu gura inchisa?- Nu, nu pot.- Cu urechile acoperite?- Da.- Copiii foarte mici gindesc?- Nu, ei nu stiu. Sint prea mici.- Cu ce se gindeste?- Nu stiu. Nu am vazut niciodata.- Se gindeste cu capul?- Nu.- Dar cu ce?- Cu gura.”
Avem aici un excelent exemplu de convingere declansata. O vedem degajindu-se pas cu pas, fara ca noi sa intervenim direct, dar si fara ca copilul sa descopere imediat o solutie.
Adesea gasim variante, dar ele sint rare. Un singur copil (Go, 5;9) ne-a spus ca gindim cu inima. Dar acesta trebuie sa fi fost un cuvint invatat, fiindca, pe parcurs, Go si-a schimbat ideea si 46
a afirmat ca gindim cu urechile. Cu exceptia acestui copil, toti subiectii pe care nu-i putem clasa in al doilea sau in al treilea stadiu ne-au declarat ca se gindeste cu gura sau cu urechile. Ne-am putea astepta ca acesti subiecti sa fi fost vizuali sau auditivi si ca primii sa creada ca se gindeste cu ochii. Dar nimic din toate astea, si problema imageriei pare sa nu joace nici un rol. Cel putin, singurii doi copii care ne-au spus ca se gindeste cu ochii au gasit raspunsul dupa ce au fost chestionati asupra viselor, ceea ce reduce valoarea acestor afirmatii.
Cum se poate interpreta aceasta asimilare a gindirii cu lim-bajul? Mai intii, trebuie remarcat ca vocabula "a gindi” are, pentru copiii nostri, un sens restrins: a gindi pentru ei inseamna a reflecta, a medita, adica a gindi cu efort. Dar asta pentru ca ei nu au luat cunostinta de nici o alta manifestare a gindirii, cu exceptia visului, despre care urmeaza sa vorbim. Cuvintul "memorie” este in general necunoscut scolarilor nostri si, cind ii intrebam cu ce ne "amintim”, sau nu inteleg, sau spun ca tot cu gura. Daca termenul de gindire are deci un sens restrins pentru ei, e totusi singurul care desemneaza, pentru copii, o activitate strict mintala. Or, tocmai am vazut ca, dupa parerea lor, aceasta activitate mintala are ca unic sediu gura. Asadar, ce-i de spus?
Aici trebuie introdusa o distinctie esentiala. Stern6 a pretins ca, de pe la trei ani, se face o diferentiere intre fizic si psihic, in sensul ca copilul foloseste anumite cuvinte care inseamna "a crede”, "a parea” etc., ca in aceasta fraza: "Cred ca o doare capul.” Copilul ar distinge deci realul perceput si interpretarea sau ipoteza, adica ar distinge intre lucruri si gindire. Dar trebuie sa ne ferim de "sofismul implicitului” si trebuie sa separam planul actiunii de cel al reflectiei. Pe planul actiunii, sau de folosire efectiva a gindirii,
6 Die Kindersprache, Leipzig, 1907.47
e clar intr-adevar ca copiii despre care vorbeste Stern incep sa distinga perceptia imediata de realitatea presupusa ori conchisa. Aceasta e o achizitie deosebita. Dar nu e un motiv ca acesti copii sa fi constientizat aceasta dualitate (adica sa fi remarcat ce faceau implicit). Nu e, mai ales, un motiv ca ei sa fi extras din aceasta dualitate ideea unei realitati percepute si a unei gindiri pe care sa o interpreteze.
In fine, nu e un motiv pentru ca ei sa fi deosebit in general psihicul de fizic. Singura descoperire pe care au facut-o acesti copii e ca realitatea nu mai asculta in intregime de dorinte sau de afirmatii (vezi L. P., pag. 300-301). Dar realitatea fizica poate foarte bine, in acest stadiu, sa ramina patrunsa de intentii, de psihism etc., la fel cum copilul poate foarte bine sa ignore inca gindirea proprie sau sa o conceapa ca pe o voce materiala.
Avem deci dreptul, daca vrem sa vorbim despre dezvoltarea notiunii de gindire, sa consideram ca primara convingerea copi-lului cum ca gindim cu gura. De la aparitia sa, notiu nea de gindire se confunda deci cu notiunea de voce, adica niste cuvinte pe cal e de a fi pronuntate sau ascultate.
Exista deci, in acest stadiu, o distinctie intre psihic si fizic? S-ar putea zice fara indoiala ca da, pentru ca vorbirea este o activitate a eului. Dar doua restrictii fundamentale ne impiedica sa exprimam lucrurile intr-o asemenea maniera: pe de o parte, cuvintele, pentru copil, fac parte din realitatea materiala si, pe de alta parte, ceea ce vorbirea contine ca activitate subiectiva fie nu e remarcat de catre copil, fie e asimilat unui proces material, faptului de a sufla sau de a face aer. Gindirea consta astfel fie in cuvinte-lucruri, fie, mai rar, in aer.
De fapt, cuvintele, pentru copil, nu tin doar de intern sau de psihic. E ceea ce vom incerca, mai departe, sa aratam printr-o analiza directa. Vom vedea ca vocabulele fac parte din lucruri si sint situate in lucruri. Urechile si gura nu fac altceva decit sa cola-48
boreze cu lucrurile, sa recepteze cuvin tele si sa le retransmita. La fel, vom vedea, intr-un anumit stadiu, ca visul e "in camera”, iar gindirea este si in afara, si in gura. Nu exista distinctie neta intre interioritatea psihica si exterioritatea materiala.
Sa ne multumim, pentru moment, cu o prima aproximare. Cind ii intrebam pe copii "de unde vine gindirea?”, raspunzind ca se gindeste cu gura, ei nu ezita sa dea in acelasi timp gindirii o origine exterioara. Iata mai intii doua exemple:
ACKER (7;7) ne-a spus de patru ori, cum am vazut mai sus, ca gindim cu gura. "Cind gindim cu gura, de unde vine gindirea?- Din ochi, din afara. Vedem, atunci gindim.- Deci cind nu vorbim, gindim?- Da.- Cum?- Cu gura.” Dupa un moment: "Cind nu spunem nimic, prin ce gindim?- Prin stomac.” Acker intelege prin acest nume esofagul sau laringele. E deci vorba tot de voce.
RATT (8;10) ne-a spus, cum am vazut, ca nu exista nimic in cap cind gindim. "Se poate vedea vocea?- Nu.- Se poate simti?- Da.- Cuvintele au forta?- Da.- Spune-mi un cuvint care are forta.- Vintul.- De ce are forta cuvintul <<vint>>?- Pentru ca merge repede.- Cuvintul sau vintul?- Vintul.- Spune-mi un cuvint care are forta.- Cind dai o lovitura de picior.- E un cuvint?- Nu.- Spune-mi un cuvint care are forta.- …- Cu ce gindim?- Cu gura.- Ce se afla in cap cind gindim?- Nimic.- Ce face vocea?- Vorbeste.- Stii ce sint cuvintele?- Cind vorbim.- Unde e cuvintul <<casa>>?- In gura.- E in cap?- Nu.”
V-ati putea indoi poate de valoarea acestor exemple inainte de a vedea rezultatele noastre asupra cuvintelor (4 si cap. II). Dar, in lumina acestor rezultate, aceste doua cazuri devin clare. Nici unul, nici celalalt din acesti copii nu a deosebit cuvintele de lucrurile numite. Acker crede deci ca e suficient sa vezi o casa pentru a gindi in acelasi timp cuvintul, ca si cum numele ar fi inscris pe lucru. Ratt nu intelege ca lucrurile, nu numele au forta. Numele e deci 49
perceput ca fiind in lucru: asa cum senzualistii isi reprezentau gindirea ca pe un joc de imagini imprimate in creier sub presiunea obiectelor, la fel copilul isi reprezinta gindirea ca articulare a cuvintelor depuse in gura sub presiunea lucrurilor.
Iata acum cazul unui copil care are o conceptie proprie despre memorie, caracteristica pentru realismul despre care vorbim:
SCHI (6 ani) pronunta spontan cuvintul "memorie.” "Ce e memoria?- E atunci cind ne amintim ceva.- Cum ne amintim?- Dintr-o data aceasta revine in sufletul nostru. Mai intii ni s-a spus ceva, aceasta vine in sufletul nostru, apoi iese si revine.- Iese? Si unde se duce?- In cer.- Crezi asta?- Da, nu stiu, dar spun ce stiu [ce cred].”
Migrarea amintirii in cer este, cu siguranta, fabulata. Dar ramin expresiile semnificative: "a iesi” si "a reveni.” Trebuie sa le luam à la lettre, pentru ca vom vedea ca Schi ne va spune ca si visele "ies” cind dormim (vezi cap. III, 2: "Cind nu dormim, este in capul nostru. Cind dormim, iese”… "merge linga perete”). Nu trebuie sa-i atribuim lui Schi nici o precizare asupra "cum”-ului acestor fenomene: cuvintele lui semnifica pur si simplu ca el nu ajunge sa-si reprezinte amintirile, cuvintele auzite si visele ca "interioare.” Vom vedea, apropo de numele lucrurilor, alte cazuri, analoage, ale unor copii care spun ca numele este "in camera” (vezi cazul lui Roc, cap. II, 2).
Pe scurt, in masura in care gindirea este asimilata vocii, ea tine de lucrurile insesi. Ne permitem pur si simplu sa facem apel la rezultatele cap. II pentru a arata temeinicia acestei concluzii. Cit despre al doilea aspect al gindirii, aspectul intern, care consta, esential, pentru copil, intr-o articulare a cuvintului, sa incercam acum sa revelam ca este si el material si ca tine, in mod ciudat, de lumea exterioara.
Intr-adevar, majoritatea copiilor n-au remarcat aceasta activi-tate interna. A gindi inseamna a vorbi, si a vorbi vine de la sine,
Anul aparitiei: 2012
Format: 130x195
Nr. pagini: 404
ISBN: 9789975797382
