Descriere - Recurs la trecut (jurnal sucit)
Simti cum timpul trece? Nu cel din cute, ci topirea fulgului pe piele, disiparea razei in privire, izul ploii, cerneala. Al meu chip ud; Villon toarce; Hadrian coboara Copoul, dinspre Universitate. Spovedania Ioanei Bena se petrece intr-o casa cu patru camere. Intri prin artere si iesi prin vene. Jurnal al cautarii, monografie a sufletului, asezata "in modul cel mai simplu cu putinta”, intru raspunsuri: "Fericirea ne a devenit irecognoscibila. Si am confundat o, si n am mai stiut s o cautam.” Noi, izbavitii.
"Experimentul literar este una dintre comorile incontestabile ale literaturii moderne care nu se mai cramponeaza de sabloane si de clisee. Scriitorii contemporani au miscarea desavarsita a gandului si pot opera cu tot ce inseamna emotie, trauma, rezilienta. Descatusarea de acea rusine seculara este unul dintre marile avantaje pe care le exploreaza reprezentantii de pe arena literara romana moderna. In aceasta ordine de idei, scriitoarea Ioana Bena in volumul <Recurs la trecut (jurnal sucit)> reuseste sa creeze un monolog consistent prin prisma experimentala a naratiunii, trecand dintr-o paradigma a gandurilor proprii in sfera colectivului emotional. Scris in nota jocului de conectare intre trecut si prezent, volumul ne-o aduce in prim-plan pe Oana, o femeie convingatoare, cu emotii pe care si le defineste si le traieste la intensitate maxima, asa cum ii sta bine unei sotii/iubite/mame, roluri care se amesteca intr-o cavalcada inedita. Ce mi-a placut in mod special este naturaletea cu care reuseste sa ne descrie imagini vizuale foarte pregnante, sa ne poarte printr-un periplu imaginar cu punti directe spre vremuri apuse si prezente. In egala masura, mi-a placut firescul din aceasta spovedanie pe care autoarea o ticluieste in fata propriei sale istorii. <Sucirea> din jurnal este mai degraba o bucla senzoriala, un soi de revenire si de miscare printre amintiri, drum deloc usor de facut. Ioana Bena este sincera cu cititorii sai, nu are necesitatea afirmarii prin snobism, ceea ce, din perspectiva mea, este un mare succes si o reusita pe masura, in conditiile in care majoritatea autorilor contemporani <pacatuiesc> cu asta. <Recurs la trecut> este o mostra elocventa si consistenta ca literatura romana moderna are suficienta personalitate, gratie si consistenta, ceea ce vine, in mod clar, sa elimine tiparul eronat al perisabilului in spatiul literar contemporan. Daca sunteti in cautarea unei scriituri inedite, frumos conturate, foarte organice, atunci ati dat exact peste ceea ce trebuie. Ioana Bena face nu doar un recurs la trecut, dar ne invita sa distingem intre amintire si traire, fara pic de repros.” (Corina Moisei-Dabija, blogger)
"Daca toate lebedele sunt albe, a mea e neagra. Daca toate pisicile doar alearga dupa soareci, a mea zboara. Daca toate cartile din lume se fac din cuvinte, a mea se face din cioburi de suflet. Asta e Ioana! N-ai ce-i face...” (George Chelaru, profesor)
"O imbinare unica de trairi inchipuite cu reale (<Numai simturile par garantul realitatii, dara ele sunt ne-intelegatoare si ne-stiutoare de sine>). Sir continuu de trairi emotionale, timpul asociat cu gandul, recursiv... Amestec de povestiri vii, unele hazlii, unele triste, descriind si starnind un amestec de emotii... O jonglerie de cuvinte care, in acest mozaic, se potrivesc, cad acolo unde le e locul... <Si este ceva – in afara de dragoste – care te mai invie?> Sentimentala, cu umor, cu lacrimi, cu rasete, in acest puzzle... Abilitate in amestecul de povestiri, modul in care se succed e aidoma unor vise... si nu stii daca le-ai avut tu sau le-ai citit... daca le-ai citit, te-au facut partas la ele.... Maiestrie in poetica cuvintelor, subtilitate in aceasta jonglerie a lor... Uneori trebuie sa recitesti ca sa intelegi bine, doar este un <Jurnal sucit>... dar asta e o placere... Autoarea este scriitoare? Daca nu, ar trebui sa fie!” (Lixandru Marin, inginer si pianist de suflet)
"O doamna extrem de draguta, amabila, placuta la vorba si cu cel mai extraordinar bun-simt care mi-a fost dat sa vad vreodata, o doamna care, din afara si din putinele interactiuni pe care le-am avut cu ea exclusiv online, pare sa fi trecut prin multe incercari grele la viata ei, s-a mutat intr-un colt de tara, pe un deal, intr-o casuta izolata, unde isi creste pisoii care i-au intrat la suflet, abandonati de oameni fara suflet, si sta de vorba cu pisoiul ei preferat, Villon. Poarta cu el discutii filosofice profunde, ii compune poezii, ii deapana povesti fermecatoare si pline de talc, il protejeaza de primejdiile in care singur se baga, dat fiind ca pare a fi doar un copilas a carui curiozitate il impinge sa faca fapte necugetate, si se cazneste sa-i asigure un trai decent din putinul pe care il are si ea. Doamna aceasta, Oana (dar eu o cunosc cu numele de Ioana), are un talent formidabil la compus de poezii – pentru Villon, pentru lucrurile ce s-au pierdut, pentru lucrurile ce nu se vor mai intoarce, dar mai ales pentru pisoiul buclucas, care ii umple zilele de bucurii, dar si de griji. Mai apare un personaj, Hadrian, cu trimiteri discrete catre celebrul volum al lui Marguerite Yourcenar, pe care inca nu l-am interpretat asa cum trebuie, pe care inca nu l-am surprins in deplinatatea lui, pe care Oana s-a cam zgarcit sa il prezinte, dar sper ca e timp, ca va mai urma ceva, niscaiva intamplari care sa ni-l prezinte intr-o lumina ceva mai clara. Scris sub forma unui jurnal (sucit) fragmentat, cu franturi de ganduri, pilde, versuri, intamplari cu mama (teribile, va zic sincer, din pacate nu foarte multe, caci este un alt personaj care mi-a starnit curiozitatea si despre care as fi vrut sa aflu mai multe), volumul de debut al Ioanei Bena aparut la Editura Lebada Neagra din Iasi ridica doar un pic cortina si ne lasa sa intrezarim numai o particica din ce-a fost viata acestei doamne stilate si inzestrate, spre ghinionul ei, dar spre marele noroc al celor care au apucat pana acum sa interactioneze cu ea, cu un bun-simt care o lasa complet neprotejata in fata vicisitudinilor vietii si adversitatii celor din jur. Un monolog – caci, vezi bine, el e doar un motan, nu cunoaste graiul omenesc – cu Villon ar suna cam asa:
- Bai, motane, tu imi faci viata amara si ma pui mereu pe jar cu poznele tale, dar eu te iubesc oricum, pentru ca-mi esti mereu alaturi.
<Nu stii, inca nu stii ca buruiana e doar o floare neindeajuns iubita.>
<Didacticisme
L-au scos pe zeu in piata si au inceput sa-l scuipe. Asta nu l-a facut pe el mai putin zeu, doar pe ei mai putin oameni.>” (Liviu Szöke, traducator literar)
"Draga Oana, mi-am petrecut cu tine toata duminica, captivata, de la prima pagina, de vraja cartii tale. Am hoinarit prin viata ta, sarind din poveste in poveste, din vis-in-vis in visare, asa cum treci raul, din piatra in piatra. M-ai tinut de mana aratandu-mi unde sa pun pasul, ca sa se lege cum se cuvine cursul calatoriei, cu toate meandrele, cautarile, valtorile, durerile, vindecarile, impacarile si resemnarile lui. Ti-am retrait trairile, amintirile, regretele, mistuirea iubirii celei mari, ranile despartirilor, dorul. M-au recucerit prospetimea scriiturii, aurul din condei si mai presus de toate firescul omniprezentei tale calduri umane. Am simtit la fiecare pas onestitatea, sensibilitatea, curajul de a trai curat si am ajuns la mal mai bogata, mai buna, limpezita de praful zilelor, admirandu-te, iubindu-te...” (Sarmiza Pencea, cercetator principal la Academia Romana)
"O carte pe care am citit-o dintr-o suflare.
O carte in care ma regasesc de fiecare data.
O carte ca o padure fermecata, cu zane si pitici si parsi si pasaret, cu casute in scorburi si in ciuperci.
O carte unde la a patra citire tot mai descopar coltisoare fermecate care iti astern la picioare o lume de vis.
O carte prin care pasesti in varful picioarelor si apoi dansezi dezlantuit Zorba pe malul marii.
O carte in care sufletul ti se cuibareste ca un pisoi cu stropi de lapte pe mustati.
O carte pe care o strangi la piept privind ploaia de toamna si fiecare strop straluceste in culorile curcubeului.
O carte fara care lumea ar fi mai saraca.
O carte dar nepretuit pentru care ii multumesc din suflet Ioanei.” (Dana-Ligia Ilin, traducatoare)
"Cartea Ioanei Bena este o poezie. Fiecare vers, fie el alb sau cu rima – aceasta nu are nicio importanta pentru cititorul care soarbe fiecare cuvant – ne infatiseaza emotii atat de cunoscute... si totusi atat de necunoscute... Cartea este ea in sine o calatorie a gandurilor, printre amintiri si povesti, prin imaginar si real, intre ceea a fost, ceea ce va fi fost si ceea ce este sau poate fi. Drumul cuvintelor ne poarta prin intamplari trecute si traite atat de intens incat ne rascolesc si pe noi doar citindu-le, apoi printr-o poveste trista de iubire si neimpliniri ce se contopesc cu visele, dar si prin versuri si basme ce ne fura un zambet usor, aparut in coltul gurii, atunci cand le "ascultam” alaturi de magnificul (si strengarul) personaj Villon. Trecutul Oanei noastre este un ghem de amintiri intortocheate (cu care putem banui ca s-a jucat Villon de-a ajuns astfel), insa povestile se descurca de la sine atunci cand reusim sa gasim firul potrivit de care sa tragem sa il putem deznoda. Si asa ne apropiem de un final care ne deschide drumul unor alte amintiri. Si ne face sa asteptam cu drag – si cu sufletul la gura – continuarea istorisirilor Oanei despre cei dragi ei, de care ne atasam cu usurinta prin fiecare cuvant al sau. Ioana Bena este o revelatie – o autoare autentica, o perla rara intr-o mare de banal si platitudini. Recursul sau la trecut este o scriere valoroasa adresata mintii si sufletului deopotriva. In aceasta scriere profunda, ce abunda in emotii, ne putem pierde complet... Dar speram si asteptam sa ne regasim curand in urmatoarea!” (Roxana Cristea, Chief Operating Officer at American Medical Center)
"Cartea Ioanei, permintandu-mi sa ma folosesc de o sintagma intalnita chiar pe parcursul acesteia, este <o oglinda in oglinda - fara niciun chip>. Fara chip, insa atat de vie. Desi este doar a sa, simti ca-ti apartine din scoarta in scoarta, fiecare gand, fiecare raspuns, fiecare sentiment pe care poate nici n-ai apucat sa-l traiesti inca personal, dar care iti este daruit fara retineri in forma sa cruda. O traducere din necuvant a unei vieti mari si marunte deopotriva, caci asta face Ioana, traduce din neinteles. Ceva din Ioana a reusit sa ademeneasca si sa imblanzeasca in cuvant o bucatica din necuprinsul sufletului uman, fara a-l ingradi insa, pentru a putea lua forma oricarui suflet o citeste. Daca esti suficient de atent, poti fura un graunte de impacare pe care sa ti-l sadesti mai apoi in suflet in speranta ca va incolti. Asta este cartea Ioanei, o licarire de speranta si de frumos, un <loc> personal, dar neocupat in preaplinul vietii, pe care se poate aseza oricine are macar o farama de rabdare pentru a se deslusi.” (Roxana Musu, studenta)
"Exista cativa oameni privilegiati care au avut norocul de a o cunoaste de mai aproape sau de mai de departe pe Ioana. Ar fi, enumerand la intamplare categorii, oameni din domeniul tehnic, de pe vremea cand a facut un doctorat in fizica la Universitatea Libera din Bruxelles, sub coordonarea unui laureat (1976) al Premiului Nobel pentru Chimie (Ilya Prigogine). Exista apoi studentii Ioanei, care au privit din bancile amfiteatrelor sclipirea unei minti exceptionale, dublata de prezenta calda a unui om cu un suflet aparte. Si, in fine, existam si noi, mai mult sau mai putin apropiatii Oanei, care am cunoscut destul de mult, pe cat am putut, din om. Un om seducator prin frumusetea sufletului si prin frumusetea preocuparilor sale. Oana nu este doar traducatorul de astazi, extrem de respectat (si pe drept cuvant) in bransa, Oana este omul care iubeste si acorda un loc aparte in viata ei frumosului – fie ca este vorba de poemele pe care ea insasi le scrie (sclipitoare ca har, inteligenta si prozodie), fie de trandafirii pe care ii cultiva cu stil si pricepere de expert sau de armata pisiceasca pe care o ingrijeste cu sarg si drag, in ciuda si mai ales datorita faptului pentru ca adesea este, practic, prizoniera felinelor. Ceea ce ajunge insa a lega toate aceste elemente de frumos, ceea ce explica aproape tot este suferinta pe care a traversat-o Ioana, Oana noastra, a prietenilor si, prin acest volum, a tuturor cititorilor sai. <Recursul la trecut> al Oanei, cronica patimilor si, pe alocuri, a bucuriilor sale este dovada vie ca bunul Dumnezeu are puterea pe care nu o putem slavi indeajuns de a transforma durerea cea mai atroce in frumusete a sufletului celui greu incercat. Aceasta, cu un cuvant din fizica, sublimare este cea care face posibila vietuirea fiecaruia dintre noi cand traverseaza o cumplita vreme de incercari. Incercarile lor si depasirea prin sublimare de catre Oana a suferintei sunt atat, atat de mangaietoare pentru noi, cei simpli si obisnuiti. Sunt semnul ca se poate trece peste vremuri cumplit de grele. Este posibil, omeneste, cu, repet, ajutorul lui Dumnezeu. Un recurs la trecut nu mai are puterea de a schimba fapte, intamplari, decizii. Are insa puterea magica de a ne face sa ne pozitionam in unghiuri noi, din care suferinta sa isi releve harul formator si mantuitor, are puterea de a ne face sa intelegem ca oriunde suferim se afla si o aripa mangaietoare ce ne transforma durerea in frumusete a sufletului. Ioana, Oana, iti multumim ca ai refacut pentru noi calatoria in atat de durerosul, atat de frumosul tau trecut. Si mai la urma, dar deloc in ultimul rand, sunt sigur ca publicarea <Recursului la trecut> al Ioanei Bena o va aduce intr-o postura similara celei pe care Nichita Stanescu, febletea Oanei, o sintetiza atat de frumos in neuitatele vorbe: <Prietenii mei nu sunt multi, dar sunt nenumarati>.” (Laurentiu Catalin Dinu, fizician)
