In ultimele decenii, teologia crestina s-a aplecat cu mult interes asupra tainei persoanei. Aceasta s-ar putea datora atat actului necesar de deslusire, predare si receptare a Revelatiei dumnezeiesti, cat si provocarilor pe care le intampina fiinta umana in planul identitatii sale spiritual-teologice. Tendintele negative si chiar ofensiva directa la adresa omului l-au determinat pe acesta sa se adanceasca, dupa putinta, in taina existentei sale. Din concluziile cercetarilor teologice pe tema – parte din ele surprinse in cercetarea de fata – ar reiesi ca omul, dar si Dumnezeu, sunt in ultima analiza persoane ce se manifesta si se experiaza concret ca relatie si comuniune. Persoana este, asadar, mai mult decat o insusire si calitate a fiintei, este o conditie fiintiala sau subzistenta concreta a firii umane sau dumnezeiesti, subzistenta ce se percepe ca iubire si relatie fara de sfarsit.
Dorind sa aprofundam si sa intelegem aceste realitati, am studiat in volumul de fata teologia Sfantului Dumitru Staniloae cu privire la subiectul in cauza. Ca note specifice ale marturisirii sale mentionam: persoana nu este o realitate constitutiva existentei umane sau dumne-zeisti, o parte a firii sau o calitate psihologica a ei, nici un element adaugat sau anexat al firii. Persoana in experienta si mostenirea Teologului roman este centrul fiintial al tuturor faptelor si lucrarilor omului, este "un mod de existenta”, este cea mai mare taina a existentei, taina ce se traieste si se activeaza in relatia dintre persoane sau ca persoana si/in comuniune.
Nadajduim ca lucrarea prezenta sa contribuie, fie si in parte, la edificarea si intarirea in credinta, la cresterea in constiinta crestina a invataturii despre om zidit ca persoana si Dumnezeu ca Treime de Persoane. Aceasta cu atat mai mult cu cat doar din perspectiva persoanei fiinta umana poate participa constient la comuniunea dumnezeiasca a Persoanelor Sfintei Treimi si, prin aceasta, la comuniunea cu toate fapturile personale create si cu intreaga creatie.
