Descriere - PSB 20 – Istoria bisericeasca
Veritabil monument al vechii literaturi crestine, un opus
aere perennius, cum a si caracterizat-o un reputat patrolog,
Istoria bisericeasca a lui Eusebiu ramane, alaturi de intreaga sa
opera, o lucrare fundamentala pentru cunoasterea crestinismului
primelor secole. Cititorul de astazi este uimit in continuare de
siguranta, insuflata de noua cultura, filozofie si istorie crestina,
cu care Eusebiu descrie faptele, cu totul iesite din comun, ale
primelor trei veacuri crestine, chiar daca noua religie, cu menire
si semnificatie universale, intrand adeseori in conflict deschis cu
doctrina si cultul imperial roman, dusese o dura existenta, uneori
in catacombe, de-a lungul acestei indelungate perioade, cu un
numar impresionant de martiri. Ea lumina pentru vesnicie viata
oamenilor, asemenea "sfesnicului tinut sub obroc”, sintagma din
Vechiul si Noul Testament deopotriva, pe care cultura bizantina
avea s-o difuzeze mai departe, pana la cronistica slavo-romana
din secolele XV – XVI , ca si dincoace de aceasta.
Deschizator de drumuri pentru noua literatura crestina,
Eusebiu este creatorul principalelor genuri ale literaturii istorice
a lumii medievale, cum ar fi cronistica, dar mai ales cronografele,
prin ale sale Chronikoi kanones, din pacate pierdute in versiunea
lor greaca initiala, biografiile de imparati sau suverani prin Vita
Constantini, vietile de sfinti sau categoria literaturii hagiografice
prin Martirii din Palestina, precum si Istoria bisericeasca, gen
literar deschis chiar de lucrarea pe care paginile cartii de fata o pun
din nou la dispozitia cititorilor romani, intr-o forma substantial
revizuita si considerabil imbunatatita.
Desi va fi continuat prin autori ca Socrate din Constantinopol
sau Sozomen din Gaza, acest gen istoriografic nu va avea parte de
o dezvoltare speciala in Bizant, unde suprematia puterii imperiale
urma sa duca la inglobarea istoriei bisericesti in cadrul mai larg al
istoriei politice a statului bizantin.
Acest gen istoriografic al literaturii crestine va avea in schimb
un destin aparte in Europa Apuseana si Centrala, datorita unei
evolutii practic independente fata de imperiu ori de alte autoritati
laice ale epocii, de care a avut parte Biserica "latina” condusa de
papalitate. Sub acest raport, este interesant de observat faptul ca
in mediul romanesc premodern de mai tarziu a avut loc o reluare a
acestui gen al literaturii istorice prin intermediul Scolii Ardelene,
ai carei reprezentanti au abordat istoria Bisericii romanilor in
lucrari diferite de cele care tratau istoria noastra politica, incepand
de la cucerirea romana a Daciei pana la diferite momente din
perioada ei medievala sau chiar pana catre anul 1800.
Prin noua traducere, mult revizuita, care i se ofera, ca si
prin adnotarile imbogatite, cititorul roman va avea parte de
un acces mult mai usor la aceasta scriere de capatai, studiata
cu acribie in modernitate de unii dintre cei mai mari eruditi ai
istoriei crestine, precum Th. Mommsen, Ed. Schwartz ori A. von
Harnack, L. Duchesne, H. Delehaye, P. Batiffol, P. de Labriolle
sau J. Daniélou.
Asemenea altor surse grecesti ale perioadei, scrierea lui
Eusebiu este importanta si pentru latinismele pe care le contine,
precum konrēktōr, de la latinul corrector, sau salaria. Comentarii
mai bogate merita insa benefikiarios, care nu a avut viitor in
Bizant, unde a si disparut mai apoi, bucurandu-se in schimb de
un destin cu totul special in structurile prefeudale si chiar feudale
ale Europei Apusene.
Valoarea intrinseca a acestei lucrari rezida insa mai ales in
caracterul de exceptie al informatiilor, foarte numeroase sub
aspect cantitativ, destul de multe provenind din surse astazi
pierdute, deci de o valoare unica sub raport calitativ, referitoare
la marea efervescenta spirituala ce a marcat nu numai aparitia, ci
si dezvoltarea doctrinei crestine in cursul primelor ei trei veacuri
de existenta, confruntata cu numeroase curente gnostice sau
neoplatonice, pe care Eusebiu le-a cunoscut foarte bine. Ereziile
care se nasc in sanul Bisericii primare din cauza asimilarii fara
discernamant a curentelor filosofice si in general a culturii antice
sunt descrise in mod consecvent de Eusebiu, care ne ofera in
acelasi timp numeroase informatii pretioase despre initiatorii si
cei mai de seama reprezentanti ai gruparilor eretice timpurii.
In sfarsit, iar lucrul acesta ni se pare a fi cel mai important,
Eusebiu foloseste notiunea de "erezie” prin opozitie cu "dreapta
credinta” (orthodoxia) a Bisericii generale sau "universale”
(katholikē), bazata pe organizarea episcopala, asupra careia el
staruie indeosebi. Ambii termeni subliniati aici se pastreaza pana
in zilele noastre. Toate acestea constituie o dovada in plus nu
numai pentru valoarea, ci si pentru actualitatea scrierii de fata.
