Descriere - Pretexte de femeie
"Cand incepi să scrii, adeseori te porți ca atunci cand ajuți pe cineva să toarne vin in sticle. El, universul, ține damigeana, tu, Gabriela, apuci cu numai două degete sticla goală și aștepți să vezi dacă o să se umple. Sigur că sticla devine tot mai grea, sigur că-ți alunecă printre degete, evident că nu te-ai așteptat ca povestea să fie atat de greu de stăpanit, atat de incomodă, iar tu să fii supravegheată atat de indeaproape de univers. Și de toți cei care te ajută sau te impiedică să-l vezi in măreția și banalitatea lui.
Intrebarea a fost; ce faci, riști sperand că nu o să scapi textul din maini, că nu se va sparge pe jos și nu-i va improșca aiurea pe cititori cu vinul vieții, sau o apuci mai zdravăn, recunoscandu-i greutatea atat in fața universului cat și a cititorilor?
Ai riscat!… Dacă nu o făceai, totul devenea previzibil, totul ar fi curs in siguranță către locul bănuit, plus că erau toate șansele ca, odată umplută sticla, să nu o mai dai nimănui, sigură că ai imbuteliat un eșec.
DEscriind textul, ai avut ocazia să vezi mai bine ce și cum iși dorea universul de la tine, de la tine cea de azi, sau de la tine cea de acum douăzeci de ani, cand te-a invitat pentru prima dată să ții sticla in care toarnă el vinul. Nu de alta, dar eu bănuiesc că nu este prima sticlă pe care ai dat-o universului să o umple cu trăirile tale.
Poate că unii te-au văzut ținand-o și au tot așteptat să bea din ea. Poate că alții te-au impins sau te-au gadilat ca să o scapi. Pentru tine a fost important doar că ții sticla, bine, prost, cum s-a nimerit.
Nu aveai cum să ceri ajutorul cuiva… Este unul din lucrurile pe care doar singuri le putem face, indiferent dacă scriem despre noi, despre alții, sau despre toți oamenii care au trăit vreodată, despre poftele noastre, ale lor, sau cele care incă nu s-au născut vreodată.
Cat timp a durat totul poate că o spun fotografiile presărate in text, cumva ca posibile etichete ale sticlelor pe care le-ai umplut cu povestea iubirii tale. Cam cat o poză, apare pe acolo și cate o umbră, căci, fără de ea…"
aşa mi-a ingăduit Dumnezeu să mă nasc.
o menajerie de semne, sentimente şi instincte,
inchise in neputinţa corpului omenesc;
rostogol pe deasupra norilor,
pe dedesubtul pămantului,
ascunsă in cea mai adancă scorbură de copac,
neimpăcată cu condiţia umană,
neintegrată in condiţia animală.
*
la intersecţia dintre ochiul tău şi sanul meu,
se iscă valvătăi.
la intersecţia dintre părul tău şi degetele mele,
incep acrobaţii să danseze pe ziduri.
*
anotimpul iubirii a trecut de mult,
doar eu, demodată, incă il ascult,
aşa cum bunicile stau incă in foişorul din parc
ascultand fanfara ce canta acum o sută de ani.
După ce a fost redactor la cotidiene şi reviste glossy, apoi a petrecut mulţi ani in lumea muzicală, ca PR de club, organizator de spectacole, PR de trupe sau impresar, Gabriela David s-a hotărat să dea glas copilului creativ din ea. Deşi scrie dintotdeauna, Gabriela David debutează la maturitate cu un volum de versuri in care işi mărturiseşte emoţiile din perioade foarte diferite de timp. I se pare cel mai greu lucru pe care l-a făcut vreodată, pentru că se simte ca şi cum ar defila dezbrăcată pe stradă.
In prezent, lucrează la un volum de proză, căreia vrea să i se dedice in următorii ani.
Format: 12*20
Pagini:154
