Descriere - Paternitatea, principiul existentei
Este o premiera in publicistica romaneasca, fiind, probabil, prima monografie care trateaza tema paternitatii simultan filosofic si teologic. Are 6 mari parti, subimpartite in capitole. Ideea principala a cartii este ca Dumnezeu e Supremul nu pentru ca e Atotputernicul, Creatorul si Atottiitorul, ci pentru ca e Parintele existentei, adica pentru ca e Atotputernic si Creator prin iubire parinteasca infinita si vesnica. De asemenea, a doua idee fundamentala este ca toata fiinta si existenta se intemeiaza, se sustine si functioneaza pe baza relatiei paternitate-filiatie, ca axa suprema care sustine totul iar degradarea de astazi se datoreaza denaturarii raportului intre parinti si copii.
ARGUMEN
Omul este fiinta care intreaba si se intreaba, care se judeca si se condamna pe sine. Poate ca si alte fiinte intreaba, dar in universul vazut omul este prin excelenta fiinta intrebatoare, pentru ca la el intrebarea este deja o intelegere, o credinta si o evlavie, asa cum observa M. Heidegger: "Caci intrebarea este evlavia gandirii” ("Denn das Fragen ist die Frömmigkeit des Denkens”). Omul nu poate da multe raspunsuri, dar poate pune orice fel de intrebare, caci intrebarea se vede a omului iar raspunsul al lui Dumnezeu: probabil ca omul este intrebarea si Dumnezeu e raspunsul. De cand exista specia umana, omul a gandit si a apreciat totul dupa masura lui: nu poti sa-i ceri omului sa aprecieze din punctul de vedere al animalului, si nici al ingerului. Orice fiinta experiaza si apreciaza din punctul ei de vedere. In acest sens, putem intelege ca sentinta lui Protagoras ("Omul este masura tuturor lucrurilor”) – atat de blamata de teologi – are temeiurile si justetea ei. Intreband lumea si existenta, ganditorii au propus diferite temeiuri sau principii ale fiintei si existentei. Filosofii s-au complacut in cercetarea, explicarea si exprimarea existentei prin tot felul de principii inefabile,abstracte, sofisticate, ne-experiate si inaccesibile. In orice caz, pentru filosofie principiul existentei este fiinta ca un "ce”, ca o substanta eterna: chiar si pentru A. Einstein, cel socotit de multi naivi sau pacaliti ca religios sau chiar mistic. In realitate insa, dupa cum vom vedea, numai teologia concepe principiul existentei exclusiv ca un "cine”, ca persoana, caci, daca gandirea filosofica ajunge la ideea Principiului personal atunci trece in teologie. Fiind prin excelenta muritorul vesnic ne-satiat, omul nu este multumit numai cu conditia biologica si muritoare, ci afirma ca – intrucat existenta e vesnica – si el, fiindca o concepe, are dimensiunea nemuritoare, adica spiritul. Si este important sa observam ca in credinta crestina dimensiunea spirituala n-o anuleaza pe cea corporala, ci o preface si o transfigureaza. Oricat de spiritual s-ar dori si s-ar exprima, omul s-a conceput si s-a dorit totdeauna ca fiinta organica, vie, libera, spontana si creatoare la nesfarsit, intr-o lume organica, vie si bogata, si nu o lume de principii abstracte. Cand spunem "Principiul”, prin aceasta intelegem atat originea, intemeierea, inceputul absolut sau Alfa existentei, cat si entelehia, sensul, menirea si Omega existentei. Afirmatia teologica a Principiului ca Absolut personal sau Persoana absoluta este singura care poate multumi pe deplin framantarea si setea neostoita a fiintei vesnic nemultumite care este omul. Dar in masura in care si aceasta intelegere este numai o argumentare logica si ne-experiata, ideea teologica ramane si ea numai o multumire intelectuala. De aceea, noua ni se pare ca se impune o exprimare simpla, inteligibila, accesibila si mai ales experiata a Principiului personal al existentei. Acest Principiu suprem care defineste esential persoana si determina fiinta este Paternitatea. Cand spunem ca paternitatea e Principiul existentei nu avem in vedere o calitate, nici chiar suprema, a Absolutului, ci insasi esenta si afirmarea Lui. Caci nu atat absolutul e paternitate, cat mai ales paternitatea e absolutul. In acest sens, Principiul existentei ca paternitate este indeosebi o intelegere teologica. Intrucat avem credinta ca el genereaza, centreaza si sustine intreaga fiinta, se intelege ca prin aceasta socotim ca guverneaza nu numai fiinta personala, ci si pe cea animala si vegetala, si chiar pe cea anorganica. Argumentarea paternitatii ca principiu al fiintarii anorganice tine insa strict de competenta stiintelor exacte, de care autorul acestei carti este cu totul strain. O asemenea intreprindere este insa posibila si dezirabila din partea unui om de stiinta, un exemplu in acest sens fiind cartea fizicianului elvetian B. Philberth, "Der Dreieine” ("Intreitul”).
Trebuie sa precizam ca ideea paternitatii ca Principiu al existentei nu inseamna antropomorfizarea Absolutului. E adevarat ca am ajuns la aceasta idee prin observarea paternitatii in fiinta vazuta, dar n-o transpunem in Principiul existentei ca absolutizare a paternitatii umane; dimpotriva, afirmam ca paternitatea umana (si cea a creaturii, in general) este numai o reflectare limitata si deficitara a Paternitatii Absolute, care a generat-o si o sustine. De asemenea, trebuie sa precizam ca atunci cand afirmam ca Paternitatea este Principiul si Absolutul existentei, noi nu concepem paternitatea atat ca autoritate de putere cat mai ales ca autoritate de viata si adevar. Paternitatea nu este – nici la om, nici la Dumnezeu – numai autoritate de putere, ci mai ales autoritate de origine, viata si adevar. In acest sens, este extrem de important sa intelegem ca paternitatea este autoritate numai prin iubire, ca este autoritatea iubirii, intelegand ca iubirea este suprema putere si autoritate. Daca esenta persoanei este iubirea, atunci paternitatea este suprema autoritate a iubirii. Hans-Urs Balthasar spune ca "numai iubirea este credibila” ("Nur die Liebe ist glaubhaft”). Noi spunem ca numai iubirea intelege, numai iubirea fecundeaza, incepe, construieste, sporeste si nu abdica niciodata (cf. I Cor. 13,8). De aceea, numai iubirea cea mai dezinteresata, mai curata si mai sacrificiala – adica numai Paternitatea Absoluta – poate fi principiul, originea, sustinatoarea, mantuitoarea si infinitul existentei. Dumnezeu nu e nici barbat, nici femeie, si totusi e parinte. In acest sens, in lucrarea de fata, prin cuvantul "paternitate” nu intelegem numai calitatea unui barbat de a fi tata, ci si calitatea femeii de a fi mama: asadar prin "paternitate” intelegem aici "parintimea” (cum spunea par. D. Staniloae), adica atat paternitatea cat si maternitatea.
Nimic nu lumineaza, nu construieste si nu sustine mai mult fiinta decat paternitatea, si nimic n-o afecteaza mai mult decat negarea, sfidarea sau denaturarea paternitatii. Ideea acestei carti este aceea ca Paternitatea constituie originea, temelia si sustinerea, adica Principiul existentei, in sens absolut. Tinem sa subliniem mai ales faptul ca ea nu este numai originea fiintei; noi sustinem ca relatia paternitate-filiatie este axa care intemeiaza, centreaza si sustine toata existenta. Sf. Ev. Ioan spune ca "la inceput a fost Cuvantul” iar par. Staniloae reformuleaza fericit, declarand ca "la inceput a fost iubirea”; pe aceeasi linie, indraznim sa spunem si noi ca "la inceput a fost Paternitatea”. De aceea, neintelegerea, evitarea sau negarea paternitatii, de orice fel – de la Paternitatea Divina si pana la cea infima, in creatura – sfideaza si afecteaza temeliile fiintei, ale universului si ale existentei in general. Asa cum o experimentam in conditia ei istorica, lumea a fost totdeauna atat normala cat si anormala. Totdeauna a fost si este normala, intrucat functioneaza si arata sensuri si rosturi. Dar a fost si este si anormala, intrucat totdeauna a avut si are deficiente, nonsensuri, boli, absurd si moarte. Si totusi, la inceputul mileniului trei ni se pare ca raportul sau balanta intre normalul si anormalul lumii s-a schimbat esential, cu totul diferit fata de toata istoria si situatia dinainte. De la inceputul lumii si pana astazi, pericolul cel mai mare pentru specia umana nu a fost si nu este cel extern – alimentatia, clima, razboaiele sau energia nucleara – ci cel intern, adica neintelegerea, contestarea, combaterea, degradarea si distrugerea propriei fiinte: adica distrugerea familiei, prin denaturarea paternitatii si a filiatiei. Afirmarea paternitatii este insasi afirmarea fiintei. In timpul nostru, asistam la lupta impotriva "stereotipurilor”: credinta, traditia, familia, umanismul etc. Or, trebuie inteles ca "stereotipurile” constituie tocmai identitatea, stabilitatea, certitudinea, perenitatea si garantia fiintei. Iar intre ele, cea mai importanta e familia, ca paternitate si filiatie. Identitatea inseamna stabilitatea sau certitudinea fiintei; a renunta la identitate inseamna a renunta la fiinta. Renuntarea la "stereotipuri”, optiunile bolnave si degradarea fiintiala a lumii civilizate de astazi par ireversibile, pentru ca sunt considerate "cuceriri istorice, dupa lupte milenare, ale speciei umane, ale intregului nostru popor!”. De aceea, din punct de vedere stiintific, artistic, filosofic si chiar teologic, omenirea pare sa se sinucida. Sinuciderea a inceput; vom vedea cu ochii nostri sucombarea omenirii?
