Descriere - Moartea caprioarei
Era ?n ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era at?t de uriaşă ?nc?t noi studenţii inodori şi incolori primeam ?n urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oric?t de ne?nsemnate ar fi fost ele, oric?t de neclare şi ambigui despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate, sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese ?ndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte ?nalt, avea un chip rotund, nasul c?rn tron?nd peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare ?mpotriva oraşului şi a burgheziei ?n haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai ?n textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbură şi nu ţin minte ce căutam ?n amfiteatrul Odobescu plin de studenţi prost ?mbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, m?nc?nd "crep" la porţia ?n plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti. Deodată, cineva de la catedră care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas rituos a zis: "Se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie". [...] Văd parcă pe Labiş ridic?ndu-se de o gravă nobleţe naturală care lăsa puţin dureros şi distant ?ntre el şi noi o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat l?ngă catedră, ci a rămas ?n faţă chiar l?ngă primul şir de bănci, şi ?ntr-o tăcere ?n care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorată, invidiată, negată şi ur?tă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat ?n acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a ?nceput să-şi retrăiască poemul (era prea ' t?năr ca să-l poată recita), ?ncep?ndu-şi versurile lin şi tărăgănat şi sf?rşindu-şi-le brusc, de parcă v?ntul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuv?ntul "nămol" ?n care se termina un vers. Era at?t de scurt zis şi de brutal, ?nc?t nămolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el ?ntr-un alt vers... "planetă şi grea". Se terminau de o rară violenţă, ?ntr-un vers ?n care spunea că-şi şterge m?inile de s?nge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge m?inile pe bunda ?nflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat ?n clipa aceea la m?inile lui şi la bundă, ca şi cum şi m?inile, şi bunda, ar fi fost pline de s?nge. Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam crede că se poate scrie o poezie mai minunată dec?t Moartea căprioarei, pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricare altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-iprind ?n noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta ?mi dădea o mare nelinişte. Abia acum ştiu că acea seară ?n care am avut tristul noroc să-l văd nu ţinuse de noţiune şi deci nu aveam cum s-o ?nţeleg cu noţiunile, că ea nu ţinea nici de caracterul meu, ci era numai o aspiraţie a mea at?t de brusc relevată ?nc?t chiar şi resturile de memorie care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva dec?t explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. [...] At?ta vreme c?t el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit ?n decembrie, eu am debutat ?n martie, anul următor."
Nichita STĂNESCU, Sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins, ?n volumul Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet Bucureşti, Editu ra Cartea rom?nească, 1972, p. 423-425.
MOARTEA CĂPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de v?nt.
Soarele s-a topit şi a curs pe păm?nt.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din f?nt?nă nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre t?rşuri,
Şi brazii mă zg?rie, răi şi uscaţi.
Pornim am?ndoi v?nătoarea de capre,
V?nătoarea foametei ?n munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
T?mpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm ?ntr-un loc unde ?ncă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
C?nd va scăpata soarele, c?nd va licări luna,
Aici vor veni ?n şirag să se-adape
Una c?te una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge s?nge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
M?inile pline de s?nge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă sălt?nd şi se opri
Privind ?n jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri ?nfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea ?n ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-nt?ia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră.
Căzută ?n genunchi,
?şi ridicase capul, ?l clătină spre stele,
?l prăvăli apoi, st?rnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zv?cnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările t?rzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
C?nd lasă cuiburi sure şi pustii,
?mpleticit m-am dus şi i-am ?nchis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb c?nd tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te datini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
C?nd viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
C?nd soru-mea-i flăm?ndă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără v?nt aleargă frunzarele duium!
?nalţă tata foc ?nfricoşat.
Vai, c?t de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind ?n m?ini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu..
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt ?i focul! Şi codrul, ce ad?nc!
Pl?ng. Ce g?ndeşte tata? Măn?nc şi pl?ng. Măn?nc!
An de aparitie: 2022
Numar pagini: 104
