Descriere - Hotul de carti. Curajul mai presus de cuvinte
Este anul 1939. Germania nazista.
Tara isi tine rasuflarea. Moartea nu a avut niciodata mai mult de lucru, si va deveni chiar mai ocupata.
Liesel Meminger si fratele ei mai mic sunt dusi de catre mama lor sa locuiasca cu o familie sociala in afara orasului München. Tatal lui Liesel a fost dus departe sub soapta unui singur cuvant nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede in ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul calatoriei, Moartea ii face o vizita baietelului si o observa pe Liesel. Va fi prima dintre multe intalniri apropiate.
Langa mormantul fratelui ei, viata lui Liesel se schimba atunci cand ea ridica un singur obiect, ascuns partial in zapada. Este Manualul Groparului, lasat acolo din greseala, si este prima ei carte furata. Astfel incepe o poveste despre dragostea de carti si de cuvinte, pe masura ce Liesel invata sa citeasca cu ajutorul tatalui ei adoptiv, care canta la acordeon. In curand, va fura carti de la incendierile de carti organizate de nazisti, din biblioteca sotiei primarului, si de oriunde le mai putea gasi. Hotul de carti este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi.
Cu o scriitura superb maiestrita si arzand cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a daruit una dintre cele mai durabile povesti ale timpurilor noastre.
MOARTE SI CIOCOLATA
Mai intai, culorile.
Apoi, oamenii.
Asa vad lucrurile de obicei.
Sau, cel putin, asa incerc.
UITE UN MIC ADEVAR:
Vei muri.
Incerc, cu toata onestitatea, sa fiu vesela cu privire la acest subiect, desi majoritatea oamenilor sunt stanjeniti sa creada in mine, in ciuda protestelor mele. Va rog, aveti incredere in mine! Cu siguranta, pot fi vesela. Pot fi amabila. Agreabila. Afabila. Si astea-s doar cele cu litera a. Doar nu ma ruga sa fiu draguta. Draguta nu are nimic de-a face cu mine.
REACTIE LA ADEVARUL MAI SUS-MENTIONAT
Va ingrijoreaza?
Insist sa nu va fie teama.
Sunt dreapta mai presus de toate.
Desigur, o prezentare.
Un inceput.
Unde imi sunt manierele?
As putea sa ma prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevarat necesar. Ma veti cunoaste indeajuns de bine si destul de curand, in functie de o diversitate de variabile. Este suficient sa spun ca, intr-un anumit moment, voi sta deasupra voastra, pe cat de bland cu putinta. Sufletele voastre vor fi in bratele mele. O culoare va fi atarnata pe umarul meu. Va voi purta departe, usurel.
In acel moment, veti zacea acolo (rar gasesc oameni in picioare). Veti fi inveliti de propriile trupuri. Ar putea avea loc o descoperire; un tipat va ramane in aer rasunand. Singurul sunet pe care il voi auzi dupa aceea va fi propria respiratie si sunetele mirosului si al pasilor mei.
Intrebarea este: Ce culoare va avea totul in clipa cand voi veni dupa voi? Ce va zice cerul?
Personal, imi place cerul ciocolatiu. Ciocolata amara, amara. Oamenii spun ca mi se potriveste. Totusi, incerc sa ma bucur de fiecare culoare pe care o vad – de intreg spectrul. Un miliard de arome, nici una dintre ele la fel, si un cer pe care sa il savurez incet. Alina stresul. Ma ajuta sa ma relaxez.
O MICA TEORIE
Oamenii observa culorile unei zile numai la sfarsit si la inceput, dar pentru mine este destul de clar ca ea combina o multitudine de nuante si tonuri, cu fiecare moment care trece. O singura ora poate consta in mii de culori diferite. Galbenuri ceruite, nuante de albastru patate pe nori. Intunecimi de nepatruns. In domeniul meu, mi se pare important sa le observ.
Asa cum am mentionat deja, singura mea consolare este distractia. Ma tine sa nu innebunesc. Ma ajuta sa rezist, avand in vedere perioada de cand practic aceasta slujba. Problema este: Cine mi-ar putea lua locul vreodata? Cine ar putea interveni, in timp ce eu iau o pauza intr-o destinatie de vacanta cu iz de statiune oarecare, fie ca e tropicala sau potrivita pentru o excursie la schi? Bineinteles, raspunsul este: Nimeni – ceea ce m-a obligat sa fac din distractie vacanta. Nu mai e nevoie sa zic ca merg in vacanta treptat. In culori.
Totusi, ai putea intreba, de ce are nevoie de o vacanta? De la ce trebuie ea sa-si distraga atentia?
Ceea ce ma aduce la urmatorul punct.
Este vorba despre oameni.
Supravietuitorii.
Ei sunt cei la care nu pot suporta sa ma uit, desi, in multe ocazii, nu reusesc. Caut intentionat culorile pentru a-mi abate atentia de la ei, dar ii observ cateodata pe cei ramasi in urma faramitandu-se prin mozaicul constientizarii, disperarii si surprizei. Ei au inimi strapunse. Au plamanii franti. Ceea ce, la randul sau, ma aduce la subiectul despre care va povestesc in aceasta seara sau astazi, sau in orice ora ori culoare. Este povestea unuia dintre acei supravietuitori eterni – un expert in a fi lasat in urma.
Interviu autor:
Cum ai devenit scriitor?
In copilarie visam sa ma fac zugrav, ca tata, dar tot timpul faceam boacane cand ma duceam cu el la munca sa-l ajut. Mereu ma impiedicam de cutiile cu vopsele si sa raman blocat in vreun colt din care nu puteam iesi decat calcand pe vopsea proaspata. Mi-am dat seama destul de repede ca zugravitul ma plictisea. In adolescenta am citit cateva carti in al caror univers reuseam sa ma scufund complet. Una a fost Batranul si marea, alta a fost Gilbert Grape. Cand citeam cartile acelea ma gandeam "Asta mi-ar placea sa fac.” Mi-au trebuit sapte ani ca sa reusesc sa public si m-am confruntat zilnic cu esecuri. Ma bucur insa ca acele esecuri si refuzuri s-au petrecut. M-au facut sa inteleg ca ceea ce scriam nu era suficient de bun, astfel incat m-am straduit sa ma perfectionez.
Ai anumite obiceiuri atunci cand scrii?
De fapt, am doar doua. Prima este sa nu fiu lenes, cand ma scol la sapte dimineata si ma straduiesc sa termin in jur de 11.30. Dar de fapt dureaza pana spre pranz (cu ceva timp pierdut la mijloc). Apoi fac o pauza lunga si mai lucrez cateva ore dupa amiaza. Celelalat obicei e chiar contrariul. Am perioade de lenevie cand incep sa scriu pe la 10 si lucrez mai mult dupa amiaza.
Aceste obiceiuri mi se schimba doar cand incept sau termin o carte. Atunci lucrez mai mult noaptea. Nu sunt in stare sa ma apuc de o carte dis-de-dimineata, din simplul motiv ca sunt mult mai putin increzator in fortele mele cand ma trezesc. Cand termin o carte stau pana tarziu si lucrez chiar toata noaptea, pur si simplu din disperarea de a termina odata.
Care a fost inspiratia pentru Hotul de carti.
Hotul de carti trebuia sa fie o carte mica, doar circa o suta de pagini. In copilarie tot auzeam povesti despre München si Viena din timpul razboiul, cand parintii mei erau copii. Doua dintre povestile spuse de mama m-au marca. Prima era despre bombardarea Münchenului si a cerului in flacari, despre cum totul devenise rosu. A doua era despre ce vazuse ea…
Intr-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principala si cand a fugit sa afle ce se-ntampla, a vazut cum erau manati evreii spre Dachau, spre lagarul de concentrare. In ultimul rand se afla un batran, numai piele si os, care nu reusea sa tina pasul. Un baiat a vazut asta si a alergat spre el, dandu-i o bucata de paine. Batranul a cazut in genunchi, i-a sarutat baiatului picioarele si i-a multumit… Dar un soldat a observat scena si s-a apropiat, smulgand painea din mana batranului si biciuindu-l pentru ca o acceptase. Apoi l-a fugarit pe baiat si l-a lovit si pe el. O clipa in care au existat laolalta bunatate nemaipomenita si cruzime inimaginabila, care mi s-a parut o descriere excelenta a naturii umane.
Cand mi-am amintit de aceste doua povesti mi-am dorit sa le includ intr-o carte mai mica, dupa cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hotul de carti, care a ajuns sa insemne mult mai mult pentru mine decat mi-as fi putut imagina vreodata. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rau, eu stiu ca este ce am putut da mai bun din mine, si nu cred ca un scriitor poate sa-si ceara siesi mai mult de atat.
Cand vrei sa te relaxezi, sa mai scapi de scris, ce faci?
Pentru ca locuiesc in Sydney, m-am apucat din nou sa fac surfing. Una dintre cele mai frumoase amintiri de cand eram mai mic este cand am reusit prima data sa prind un val, iar fratele meu ma incuraja de pe mal. Multi ani mai tarziu m-am reapucat de surfing si imi place, cat vreme valurile sunt suficient de mici… Imi place si sa ma uit la filme, mai ales cand ma lupt cu cate o poveste. Cateodata ma uit de mai multe ori la un film, pe de o parte urmaresc actiunea, pe de alta ma gandesc la carte.
De unde iti vine inspiratia?
Obisnuiam sa mint despre asta, dar acum chiar stiu… M-am apucat de scris la saisprezece ani. Acum am peste 30. Deci ideile imi vin din paisprezece ani de gandit la ele.
