Descriere - Ferestre deschise, ferestre inchise
Scene, schite, povestiri
O noua carte noua ce exorcizeaza angoasele societatii. Sorin Serb ne aseaza in fata cioburile oglinzii sparte in sute si mii de cioburi.
***
Volumul de fata deschide (si, uneori, inchide) ferestre catre universul mic, cotidian. De multe ori infinitul mic este mai greu de reprezentat decat infinitul mare. Chiar daca acesta din urma este un spectacol grandios de artificii galactice, coliziuni astrale si gauri negre, el tot din caramida infiniturilor mici este cladit. Prozele din acest volum sunt cartografierea acestui taram minimalist al jumatatilor de gest, al cuvintelor nerostite, punand fata in fata, uneori grotesc, alteori criptic si misterios, personaje captive in fizica asimetrica a universului cotidian. Uneori acesti antieroi inchid fereastra catre lume nu fara a deschide o fereastra catre sine.
****
Ferestre inchise
Iordache avea ritualurile sale in drumul spre casa. Nu putea urca la camaruta lui pana nu ocolea cateva strazi, iar uneori suna la porti si se indeparta iute, sa nu fie intrebat ce doreste.
De obicei, cand se intorcea seara acasa, avea subit valuri de melancolie aproape insuportabila. Locuia in cartierul acela de treizeci de ani. Uneori isi spunea ca nu cunoaste pe nimeni, desi erau locuri cu amintiri, adesea tulburi: casa unei foste iubite, de pilda, dincolo de curtea cu maci, sau locuinta unui prieten mort de cancer, acum trei, ba nu, patru ani. Trebuia sa vina pe intuneric, ii faceau rau toate aceste amintiri. Si, de obicei, drumul era intunecos, lui ii venea sa caste de emotie, ba chiar avea impresia, nu odata, ca a gresit drumul. Sughita.
Simtea ziua acumulata in moalele capului, apasatoare, incalcita. Uneori, dadea drumul unui gest din copilarie – baga degetele in gura si fluiera asurzitor. O data, de doua ori… Se aprindeau luminile caselor, apareau capete curioase la fereastra, unii comentau, altii injurau. Lui Iordache ii placea sa-i scoata pe oameni la ferestre, avea febra pe care
i-o dadea orice boroboata facuta in copilarie. Se tragea sub un balcon si asculta chitcaind de veselie. Mai scotea la lumina cate un gest din copilarie, uitat in timpul zilei. Se oprea, de pilda, in mijlocul strazii. Asteptand o masina. Veneau greu masinile. Strada era ingusta, infundata. Venea o masina. Mergea in fata ei, ca si cum n-ar fi bagat-o in seama. Soferul il claxona. Aprindea farurile. In fata lui Iordache, strada era luminata, mai putin umbra lui enorma care se intindea dincolo de orizont. El mergea ceva mai repede si masina rula pana la intersectia cu strada Iovita, dupa mersul lui Iordache. Se oprea cocosat de ras, se sprijinea de un copac si radea. Tusea apoi de concentrare. Uneori soferul il alerga cu o bata de baseball, dar nu-i venea sa lase multa vreme masina in strada, cu cheile in contact. Acestea erau obiceiurile lui Iordache, seara, cand venea acasa.
In seara aceea, in capatul strazii, cu intunericul ei spart de cupele argintii ale lampilor, se opri respirand greu. Pe strada nu era nimeni. Parea o mlastina metalica, cu cioburi ei de oglinda stralucitoare levitand in spatiul negru, infinit, cu siluetele plate ale caselor, inecate de melasa groasa a noptii, cu puzderia de insecte brazdand aerul inspre casa prietenului mort de cancer.
De fapt, nu-i placuse niciodata drumul spre casa. Trebuia sa se desparta de ceva indefinibil. Trebuia sa se dizolve in amintiri care-l infricosau. De aceea, tot ritualul. Toate popasurile la fiecare intersectie. Arunca un chistoc de tigara, cum facea mereu, la coltul strazii. Aprinse o alta tigara, trase cu pofta trei-patru fumuri, la repezeala si apoi sfarama indelung chistocul sub picior. Dadu un ocol cu privirea. Erau suprafete sticloase ca niste ochi de insecta intr-o noapte violacee, pufoasa prin care se strecura vermicular o lumina portocalie. Nici lampile de pe strada nu mai erau aprinse. Nu se vedea nimic, erau doar fosnete care veneau si plecau peste strada Iovita. Porni oftand. In seara aceea voia sa se joace cu un caine turbat din vecini. Avea nevoie de un bat, de un pumn de pietricele. Cumparase, cu aceste ganduri, si o chiftea din oras, o tinea intr-o punga, in buzunar. Era suficient sa fluiere orice – o melodie, sau o succesiune de note urcatoare, era suficient sa respire in apropierea lui, ca dulaul, muscand din aerul noptii, aparea peste gard, cu lantul zornaind in jurul gatului, cu ochii scosi de furie.
Toata ziua facuse grimase sardonice. Avea acest plan, sa asmuta fiara. Ar fi fost un intermezzo caraghios in lungul si neplacutul drum catre casa. Acum insa i se paru dintr-odata periculos. Era intuneric. Cainele ar fi putut latra in nestire. Poate chiar rupea lantul. Scapa. Facea prapad. Culca la pamant. Rupea in cale. Era bezna. Caine intuneric prapad. La asta se gandea. Ca nu se vede nimic, si ca degeaba-l asmutea, si ca va trebui sa incerce in alta seara, cand s-o intuneca mai tarziu sau cand macar luminile sunt aprinse pe strada.
Abia facuse jumatate din drumul spre casa, se mai putea razgandi, intorcea situatia pe toate fetele cand, din intuneric, ii sari in spinare o silueta grea, care-l tintui locului. Iordache incremeni, uluit. Era atacat de cineva care il asteptase pitit in umbra unei porti. Dupa un moment de stupoare, se scutura, se lasa pe-o parte, dibui cu mainile la spate incercand sa se smulga din imbratisare, urla, arunca din picioare. Atacatorul era solid si agil, aluneca peste umarul lui Iordache, dar nu slabi stransoarea, ba chiar il apuca zdravan de gat, strangandu-l metodic. Ii simtea respiratia in fata. Era acra, lipicioasa, umeda. Iordache impinse cu pumnii, il lovi cat putu de tare in furca pieptului, insa agresorul lui il trantise in genunchi, lovindu-l in coaste, cu sete, iar Iordache scoase un tipat ascutit. Era la pamant, aproape cazut pe burta si, in cele din urma, chiar cazu in mijlocul strazii, ascultand incordat pasii care se indepartau in fuga. Ferestrele se luminara. Aparura figuri curioase la ferestre. Iordache se ridica greoi, pipaindu-se prin buzunare dupa acte si portofel. Toate erau la locul lor. Se clatina. Cineva striga ceva de la fereastra. Iordache incepu sa se tarasca spre casa. Voia sa le spuna ca nu e nimic, sa-si vada de ale lor insa se pomeni ca vocifereaza cu pumnii stransi, in urma agresorului. Isi pipai coastele pe sub haina si scoase palma umeda. Era intuneric si nu stia daca e transpiratie sau sange si nici nu reusi sa descopere vreo rana. Dupa ce controla cusatura pantalonilor si isi pipai fata, ridica gulerul hainei si pleca incovoiat catre casa unde, la lumina, descoperi ca era acoperit peste tot de cheaguri de sange: hainele, fata, mainile, ghetele. Era sangele lui sau al atacatorului? nu-si putu da seama. In afara de doua zgarieturi superficiale, nu era evidenta nicio sursa de sange. Mare parte din sange, asadar, era strain. Facu gesturi mici, scarbit de intimitatea cu sangele celuilalt. Un sac, avea nevoie de un sac de plastic… vari hainele intr-un sac de plastic si le ascunse intr-un cotlon. Prin cap ii trecura tot soiul de scenarii fantastice. Apoi se gandi ca trebuie sa scape cumva de haine: noaptea urmatoare le va arunca la caine. Cainele ala era fioros, infometat, probabil ca manca orice i-ai fi aruncat peste gard, chiar si niste haine imbibate cu sange.
Nu stia precis ce-l doare, dar scotea cand si cand un tipat in soapta. Era obosit si chiar motai in cada, urmarind curentii de apa rosietica supti de canalizare.
