Critica rațiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant și a fost publicată prima dată in anul 1788, la trei ani după apariția Intemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare a domeniului eticii și filosofiei morale, incepand cu Doctrina științei lui Fichte și devenind, in secolul al XX-lea, principalul punct de referință pentru filozofia morală deontologică.
Critica rațiunii practice cuprinde trei secțiuni: Analitica, Dialectica și Metodologia rațiunii practice. Analitica definește principiul moral suprem, imperativul categoric și susține că a-l asculta inseamnă a-ți exercita libertatea. Dialectica face presupunerea că nemurirea și Dumnezeu există, argumentand că rațiunea practică pură cade in eroare atunci cand așteaptă perfecțiunea in această lume; de fapt oamenii ar trebui să aștepte găsirea perfecțiunii in lumea cealaltă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Secțiunea finală, Metodologia rațiunii practice, oferă sugestii in educarea oamenilor in utilizarea rațiunii practice.
Fără indoială că doctrina morală expusă anterior in Intemeiere a trezit o vie opoziție. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi mulțumiți cu rezolvarea dată de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi mulțumiți din cauză că religia nu poate renunța să dovedească existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia să dovedească inexistența lui Dumnezeu. Pe langă acestea, eliminarea completă a sentimentului ca factor determinant al moralității pare a fi injustă și impotriva naturii omenești. De aceea, in Critica rațiunii practice, Kant năzuiește să imprăștie orice nedumerire și să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face incercarea de a fundamenta morala in același mod cum asigurase temeliile științei in Critica rațiunii pure. Dovedirea acestei intaietăți a moralei il preocupă pe Kant in primul rand in Critica rațiunii practice deoarece știința n-are valoare pentru sine, ci numai in măsura in care servește la perfecțiunea morală a omului.
"Teoria morală descoperă izvoarele moralității și arată condițiile in care moralitatea se dezvoltă la individ și in cursul istoriei omenirii. "Imperativul categoric” nu e o poruncă pe care o formulează teoria etică, ci o poruncă pe care i-o dă omului conștiința sa proprie. Teoria morală kantiană nu este nici "rigidă”, nici "formalistă”, ci ea este o teorie obiectivă, științifică. ”
Traian Brăineanu, traducător
"Nu litera filosofiei kantiene, ci spiritul ei trebuie să pătrundă in mintea noastră. Nu interpretarea scolastică a textului, ci insuflețirea pentru idealurile propuse de Kant trebuie să fie ținta filosofării ce se adapă la izvoarele idealismului critic. Filosofia lui Kant, și mai ales teoria sa morală, trebuie pusă in legătură cu viața, cu trăirea de toate zilele, cu marile probleme sociale și politice, ca să-și dea toate roadele de care e capabilă.
Căci important este să trăim după principii lămurite prin filosofie, să ne dăm seama de scopurile pe care le urmărim in viață, să știm că viața unei națiuni, puterea ei, strălucirea ei in istorie, atarnă de faptele membrilor ei, de spiritul ce domnește in comunitatea națională, de ideologia care stă la temelia educației tineretului.
De la Kant invățăm că filosofia nu e o distracție, ci ea este un indreptar pentru viața individuală și viața popoarelor.”
Traian Brăineanu, traducător
"Două lucruri umplu mintea de o veșnic innoită și sporita admirație și venerație, cu cat mai adesea și mai străduitor se indreaptă reflecția asupra lor: cerul instelat deasupra mea și legea morala in mine.”
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice
"Fericirea este totdeauna ceva care este in adevăr plăcut celui ce-o posedă, dar nu este bună numai prin sine in mod absolut şi in toate privinţele, ci presupune totdeauna ca condiţie purtarea morală conformă legii.”
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice
"Dacă urmărim cu atenţie mersul conversaţiilor din cercurile amestecate, care nu se compun numai din savanţi şi pedanţi, ci şi din oameni de afaceri sau cucoane, observăm că in afară de poveşti şi glume, mai are loc şi o conversaţie, anume discuţia serioasă: fiindcă poveştile, dacă trebuie să aibă noutate şi cu ea interes, se termină indată, iar glumele devin uşor banale. Dar in toate discuţiile serioase nu există nici una care să provoace ralierea persoanelor, care altfel se plictisesc repede in orice discuţii subtile, şi care să aducă in societate o anumită insufleţire, decat discuţia despre valoarea morală a cutărei sau cutărei acţiuni, prin care trebuie să se constituie caracterul vreunei persoane.”
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice
