Descriere - Craii de curtea veche: proza si versuri
[JN009]
Debutul epic al lui Mateiu I. Caragiale datează din 1924 cu Remember, povestea unui exotic şi misterios sir Aubrey de Vere, asemănător lorzilor pictaţi de Van Dyck şi Van derFoes; cunoscut intr-un muzeu din Berlin, tanărul dispare intr-o tragedie nedezlegată, dar al cărei mister ar putea fi homosexualitatea. Povestirea e remarcabilă prin gravitatea tonului, prin cadenţa stilului somptuos, doct şi nobil. Nu un roman este opera de maturitate a scriitorului, Craii de Curtea-Veche (1929), ci evocarea lirică a unei epoci de descompunere morală. Craii sunt Pantazi, Paşadia şi l-am trece printre danşii şi pe insuşi povestitorul, cu un rol echivoc pe perpetuu invitat, observator, nu fără a trăda şi o adeziune sufletească integrală f aţă de purulenţa morală zugrăvită cu mult patetism liric. Atat Paşadia cat şi Pantazi sunt exemplare de decadenţă levantină sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de rafinament bogaţi, cu o viaţă aventuroasă şi plină de taine trecute, sibariţi, cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul "evlavie" şi pentru celălalt o "slăbiciune", povestitorul se face istoriograful solemn al unor "simpozioane", pornite "platonician" şi degenerate apoi in simplă destrăbălare, cu nevoia absolută a degradării; pe langă aceste elemente de descompunere rafinată, in-care orientul se imbină cu lunga obişnuinţă a occidentului, se adaugă desfraul mitocan al lui Pirgu, produs naţional ce prosperă intr-o abjecţie fără reflexe aurii, şi care, in fond, nu reprezintă o decadenţă şi un sfarşit de rasă (ca familia Arnotenilor), ci un punct de plecare şi de ascensiune socială. Intreaga această zugrăvire a unei mari mizerii morale nu este făcută cu repulsie sau in sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn, aulic, pompos, nu lipsit de convingere şi de adeziune. Ceea ce innobilează oarecum zugrăvirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului său somptuos, liric, pitoresc, fosforescenţa decadentă a limbii, in amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de expresie, cu trivialităţi verbale căutate anume - intr-o concepţie bizată ca intreaga personalitate a acestui colorat şi steril scriitor de decadenţă.
Eugen LOVINESCU, Mateiu I. Caragiale, in E. Lovinescu, Scrieri 6, Istoria literaturii romane contemporane 1900-1937, ediţie de Eugen Simion, B., Editura Minerva, 1975, p.256-257
CURŢILE VECHI
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpaneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-
Surpată zidărie şi frantele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stalpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini impleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Adanc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zambesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtand pe nalta cucă surguci cu mandre pene.
An de aparitie: 2001
Numar pagini: 280
ISBN: 9975-74-362-5
