Descriere - Calatoria
Ipostaze lirice in ritmul naturii
Orice discurs liric implica pulsatia naturii sau a unor elemente pe care eul liric le interiorizeaza ca rezonante sufletesti, ca oglinzi ale reflectarii artistice, potrivit unei viziuni poetice singulare.
Poezia Mihaelei Banica din volumul Calatoria, Editura Letras, 2023, se incadreaza in acest mod de facere a poeziei, penduland intre un lirism biografist si unul obiectiv in masura in care poeta surprinde miscarea anotimpurilor, a schimbarilor generate de curgerea timpului, o face cu detasare, obiectiv. Pe alocuri, surprinde ritmul naturii ca facand parte din avatarurile eului liric.
Volumul incepe cu o poezie emblematica, intitulata In alta lume, ca un preambul al cunoasterii de sine prin saltul pe care il face poeta in vis, intr-o suprarealitate in care urcusul se face prin dematerializare, pornind intr-o calatorie ,,fara pasi”, intr-un urcus atemporal, contopindu-se cu vesnicia naturii.
Fiecare poem pare a fi generat de un impuls al anotimpurilor, al ploii, al vantului, traind mirajul invesmantarii, al fiintarii in miscarea mereu regeneratoare a materiei in care vibratia este posibila numai ,,printr-o calatorie”, insa ,,in alta lume”.
Urcusul este astral ca intr-o spirala de lumina, cu o materie slefuita perfect: stanca, cristalul slefuit precum un diamant, brazii intr-un triunghi perfect, intrand intr-o poveste fara sfarsit. In aceasta dimensiune dincolo de contingent, poeta evadeaza prin vis, poposeste in candoare si sublim.
Calatoria sinelui spre sine, prin decorporalizare, sugereaza o poveste a inceputului de lume, insa intalnirea sinelui cu sine are loc intr-un scenariu ludic, caci eul liric este ,,un nazdravan pus pe sotii”, intr-un febril joc de cautare a ,,povestii”.
De altfel, poemele Mihaelei Banica transpun intamplari ale fiintei intr-un perpetuu joc existential.
Pe acest drum al cunoasterii are loc imblanzirea prin cantec, generat parca de un Orfeu, ca tentatie a genezei: raul se metamorfozeaza, spinii si coltii veninosi se slefuiesc prin apasarea vindecatoare a talpilor care face posibila trecerea intr-o alta sfera de lumina: ,,Tu canta, priveste si razi… odihneste si crede” (pag. 16).
Demersul poetei este soteriologic, de purificare prin ardere: ,,Scaietii au ars in focul turbat” (pag. 17), au ramas ,,drumul curat” si ,,blandele ploi”/ ,,cerul senin si gandul plutind … si visuri in zori” (pag. 17).
Starile poetei sunt contradictorii, de ras si de plans, doar gesturi prin care rodul se curma, dar si de zbor prin intrare in vis: ,,Pana s-au facut spuma in val” (pag. 18).
Facerea poeziei are loc prin halucinarea realului, prin ritualul visului care vindeca ranile ,,desfrunzirii”, ,,frunzele mute” (pag. 19).
Ipostazele lirice sunt mereu altele, mereu ascendente pentru a atinge sublimul, ,,talpile tale devin mangaierea lor” (a pietrelor) pag. 20), apoi metamorfoza in apa marii, picatura de roua, in soare, toate, adunate ,,pentru a darui lumina” (pag. 20).
Gestul poetei de a da timpul inapoi este, de fapt, reinvierea ,,povestilor” care vor redeveni ,,stele cazatoare”, cu acelasi rol de sublimare a realului.
In alte poeme intalnim ipostaza lirica de Demiurg care deruleaza o parabola a frumosului convertit ,,in perla” pentru a da consistenta prezentului.
Contopirea eului cu natura devine un nucleu poetic predominant in aceasta calatorie spirituala de reabilitare a esentei omului proiectat in minunile lumii: ,,Asaza-te langa mine si stai/ sa respiram impreuna parfumul de mai” (pag. 26).
Aceasta cautare continua a identitatii prin contopire cu Marele Tot inseamna topirea eului liric in ,,raza de lumina, in umbrele padurii, in scanteietoarea apa”, luand parte la prefacerile naturii, identificandu-se cu ranile muntilor, ale copacilor, acceptand ravagiile furtunilor si ale ploilor.
Discursul liric este pe alocuri biografist, poeta descriindu-si cu resemnare insemnele imbatranirii, desenand anii adunati gramada, ridurile care rad persiflant, dar ea se bucura ca a devenit ,,clipa din infinit” (pag. 34).
Parcurgand aceasta calatorie astrala, ea cauta ,,dragostea mare”, dar se pare ca nu e posibila, gasind in tacere raspunsurile la toate intrebarile care ,,sunt deja scrum” (pag. 39), dar descopera, ca o compensatie, natura vindecatoare, descopera starea de zbor: ,,Suntem aripi/ purtand acelasi zbor peste munti/ si dincolo de zari” (pag. 48).
Trairea clipei este asemenea facerii lumii, cu apa, cu foc, piatra, vant, alunecare in lumea cea mare, intr-o explozie de culori, admirand ,,petalele narciselor, violetul stanjeneilor”, caci ,,florile nu vor pieri niciodata” (pag. 65).
Privite ca ode inchinate naturii, poemele Mihaelei Banica recompun miscarile materiei de la inceput, in ipostaza de Demiurg, intr-o gradina a raiului pe pamant si in cer.
Calatoria se infaptuieste ca o poveste despre sine, despre devenire, in timp ce poeta se raporteaza ca fiind particica din univers, sustinand ideea ca fiintarea noastra pe pamant este traire plenara in tumultul naturii. Versul este in mare parte liber, iar cele mai multe poeme sunt cantabile, sugerand armonia naturii, pendularea intre cer si pamant, intre lacrimi si zambet, toate, topite in fluxul vietii.
