Descriere - Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918
Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contribuţiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifică cu prisosinţă pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastră ca naţiune şi pentru viitorul nostru ca stat naţional. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect să fie analizate, clarificate şi prezentate intr-o formă care să intregească cunoaşterea rolului jucat de Biserica Romană - Ortodoxă şi Greco-Catolică – la marele act naţional din 1 Decembrie 1918.
In intreaga noastră istorie Biserica romanească şi-a adus obolul la propăşirea poporului roman prin cuvant şi faptă la propăşirea poporului roman. Sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea romanească a putut creşte, aducand roade bune la vremea cuvenită; in tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala romanească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii romani şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvantarea ei soldaţii romani şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la indeplinire idealurile lor.
Nicolae Iorga aprecia că "istoria este un tribunal suprem in care se judecă faptele popoarelor, ale naţiunilor şi a intregii omeniri”. In indelungata luptă a romanilor pentru independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atata forţă voinţa unei intregi naţiuni, ca in anii grei ai primului război mondial. Cauza unităţii a generat acte de eroism şi de bravură săvarşite de armata romană in luptele de peste Carpaţi, in bătăliile pentru apărarea trecătorilor şi a teritoriului Munteniei, in marile confruntări de la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz din vara anului 1917. Idealul naţional a fost prezent şi a condus acţiunile politice şi diplomatice, faptele de arme, creaţia artistică şi literară a acelei epoci. Activitatea politică şi propagandistică, desfăşurată peste hotare, indeosebi in Franţa, Italia, S.U.A., Anglia etc., a fost şi ea remarcabilă in acei ani.
Anul 1918 a reprezentat in istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tăram naţional, incununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvarşirea statului naţional unitar. Naţiunea romană şi-a realizat multisecularul ei vis in imprejurări internaţionale prielnice, dar pentru al căror curs favorabil au sangerat din belşug fiii săi. Documentele din vremea aceea arată atmosfera incărcată de patriotism in care poporul roman şi-a realizat unitatea naţională. Hotărarile de unire din 1918 au fost luate in cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze general-democratice. Aceasta a dat acestor hotărari un caracter cvasi-plebiscitar.
Infăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul roman, in intregimea sa. Vasile Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: "Romania Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forţă umană”. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forţă de pătrundere, a apreciat că cele două mari etape, in care poporul roman şi-a realizat şi şi-a desăvarşit unitatea - 1859 şi 1918 - au marcat "consacrarea in domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat intotdeauna, de la originea insăşi a neamului nostru”.
In primul capitol al lucrării ("Biserica Ortodoxă şi romanitatea. Consideraţii generale”) am căutat să evidenţiez diverse opinii privind raportul dintre Biserica Ortodoxă şi poporul roman. Am arătat că Biserica Ortodoxă din Romania este o Biserică indigenă, cu genealogia şi caracterul ei consacrat de o tradiţie specifică. La noi, intre Biserică şi stat, după modelul bizantin, a existat şi există o simfonie perturbată numai de evenimente absolut incidentale. Mai mult decat la celelalte popoare, la noi, la romani, legătura simbiotică dintre Ortodoxie şi naţiune nu numai că nu poate fi negată, dar işi găseşte originea şi susţinerea in insăşi etnogeneza noastră. Tocmai de aceea legătura dintre cele două elemente este mult mai puternică şi nu poate fi desfăcută. Ori de cate ori in viaţa poporului roman a existat un moment de răscruce, ori cand s-au implinit anumite idealuri scumpe tuturor romanilor, atunci şi in viaţa Bisericii strămoşeşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi impliniri bisericeşti.
Capitolul al II-lea al lucrării ("Contribuţia Bisericii din provinciile istorice romaneşti aflate sub stăpanire străină la promovarea ideii naţionale, pană la 1914”) prezintă lupta Bisericilor romaneşti din Transilvania (Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică), din Basarabia (Biserica Ortodoxă) şi din Bucovina (Biserica Ortodoxă). In Transilvania, deşi alcătuiau majoritatea zdrobitoare a populaţiei, romanii erau consideraţi "toleraţi” pe pămantul strămoşilor. In lupta pentru drepturile romanilor, Biserica Ortodoxă şi, după unirea unei părţi a credincioşilor romani cu Roma, şi Biserica Greco-Catolică s-au afirmat ca luptătoare pentru drepturile credincioşilor romani. In lucrare sunt prezentate contribuţiile unor oameni ai Bisericii, ortodocşi (Andrei Şaguna, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu, Miron Romanul, Ioan Meţianul, Miron Cristea, etc.) sau greco-catolici (Inochentie Micu Klein, Grigore Maior, Iuliu Hossu, Ioan Bob, Ioan Para, Dimitrie Radu, Vasile Hossu, Victor Mihali, etc.) la apărarea drepturilor romanilor şi la promovarea ideii naţionale prin Biserică şi şcoală.
In capitolul al III-lea, intitulat "Biserica in slujba ideii naţionale in anii primului război mondial (1914-1918)”, este prezentată contribuţia Bisericii şi a slujitorilor ei din Vechiul Regat pe campul de luptă şi in serviciul sanitar al armatei romane, suferinţele indurate de preoţi şi slujitori ai Bisericii pe teritoriul vremelnic ocupat (ucişi, deportaţi, arestaţi, inchişi, maltrataţi, refugiaţi, etc.), jaful militarilor puterilor ocupante asupra bunurilor şi odoarelor bisericeşti, ajutorul acordat populaţiei de serviciul religios al armatei, etc. Totodată este prezentată situaţia Bisericii romaneşti şi a slujitorilor ei in Transilvania şi Banat, in Basarabia şi Bucovina, suferinţele indurate, dar şi amplificarea sentimentului naţional in randul romanilor şi organizarea luptei pentru unitate naţională.
Evenimentelor din anul 1918, care au dus la realizarea Marii Uniri, le este rezervat capitolul al IV-lea, intitulat "Biserica şi Marea Unire din 1918”. Sunt prezentate condiţiile interne din fiecare provincie istorică romanească in care s-au luat hotărarile de unire, rolul Bisericii şi al clerului in unire, implicarea lui in evenimentele din martie 1918 din Basarabia, din noiembrie din Bucovina şi din decembrie din Transilvania. De asemenea este analizat cadrul internaţional complex in care s-au luat hotărarile de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Ultimul capitol ("Unificarea bisericească – factor de intărire a unităţii politice a statului roman”) analizează evenimentele legate de stabilirea unei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe in Romania după Unire, intrucat fiecare provincie istorică unită cu Ţara avea propria ei organizare bisericească. Iniţiativa in această direcţie a aparţinut Bisericilor Ortodoxe din noile teritorii unite cu ţara, Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi Basarabia, sprijinită şi de celelalte Biserici provinciale romaneşti. Acest proces, declanşat incă din 1919, a cunoscut desăvarşirea in 1925 prin crearea Patriarhiei Romane şi alegerea in scaunul patriarhal a mitropolitului primat Miron Cristea.
Pentru realizarea lucrării am cercetat documente aflate in Arhiva Cancelariei Sfantului Sinod din Bucureşti, Arhiva Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, Arhiva Episcopiei ortodoxe romane din Arad, Arhiva Mitropoliei Banatului (Episcopia Caransebeşului), Fondul Inspectoratului Clerului Militar aflat in Arhivele Militare Romane din Piteşti. De asemenea, am folosit numeroase culegeri de documente, din care doresc să semnalez in primul rand cele opt volume apărute pană in 1989 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, dedicate evenimentelor de la 1918. De asemenea am cercetat o serie de publicaţii (amintesc dintre acestea "Albina”, "Cultura Creştină”, "Gazeta Transilvaniei”, "Telegraful Roman” şi altele), precum şi lucrări cu caracter general sau special semnate de Alexandru Boldur, Ion Bria, Petre Cazacu, Nicolae Ciachir, V. Curticăpeanu, Ştefan Pascu, Onisifor Ghibu, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Nestor Vornicescu, Ion Nistor, Mircea Păcurariu, Zenovie Paclişanu, T.V. Păcăţian, Antonie Plămădeală, Daniel Prodan, Maria Someşan, Dumitru Stăniloae şi alţii.
De asemenea, pe parcursul acestei teze am folosit lucrările unor teologi şi istorici ai Bisericii Ortodoxe Romane şi ai Bisericii Greco-Catolice, precum: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Pr. Dr. Ioan Lupaş, Ioan Moraru, Pr. Zenovie Paclişanu, Maria Someşan, etc., lucru ce mi-a permis să am o perspectivă largă asupra implicării Bisericii in societate şi in istoria poporului roman. Fără o implicare asiduă a Bisericii in realizarea acestor evenimente, precum şi prin atingerea unor obiective bisericeşti de maximă importanţă, ulterior evenimentelor politice, societatea romanească actuală ar fi fost lipsită de intreaga perspectivă a evenimentelor.
In incheiere, doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să reuşesc să finalizez proiectul la care m-am angajat in urmă cu trei ani, şi in primul rand familiei mele.
Mulţumiri, de asemenea, D-l Prof. Univ. Dr. Ion Calafeteanu pentru indrumările date şi sprijinul pe care l-am găsit intotdeauna la Domnia Sa.
