Descriere - Amintiri din Seminarul Central Bucuresti
,,Seminarul Central... Scoala aceasta a fost miracolul vietii mele. Eram copil cand i-am vazut intaia oara vasta cladire rosie asezata pe dealul Filaretului, ca o cetate dominand Capitala, ca un avant-post al lumii rurale in nazuinta de a cuceri orasul prin puterea spiritului. Tata ma adusese sa vad targul Mosilor si cum, la intoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el inalta codia biciului spre palatul imens ce stralucea in apusul soarelui de Mai:
- Aici vreau sa te dau eu la invatatura. Suntem saraci lipiti pamantului, dar nu face nimic. Cine stie carte da concurs si capata bursa de stat.
M-am uitat dupa codia biciului si mi s-a facut parul maciuca. Seminarul Central mi se parea de mii de ori mai mare decat sarmana noastra casuta de la Bulbucata. Gandul ca as putea eu vreodata sa intru in palatul acesta, ma ametea. Si-mi placea sa cred mai degraba ca bietul tata a fost pacalit de vreun cotcar de la oras.
Si totusi asa era sa fie. In 1904, cand am fost adus sa-mi incerc norocul, eram unul dintre cei sapte sute cincizeci de copii concurenti adunati din Muntenia, Oltenia si Macedonia sa luam cu asalt cele 45 de locuri ale clasei intaia, dintre care numai 17 burse. Oricine isi poate inchipui din aceste cifre prestigiul si puterea de atractie a scolii acesteia in suflarea taraneasca. Nu cred sa fie alta mai populara in toata Romania.
Din respect pentru ea m-am incaltat intaia oara cu ghete inca de la bariera Rahovei. Numarul concurentilor insa, baietasi aproape toti mai bine imbracati decat mine, imi taia curajul. Genialul meu invatator d. Constantin Spanesteanu, care venise sa ma ocroteasca pana aici cu nesfarsita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorba, care mi s-a infipt pana la radacina sufletului: ,,N-ai nici o grija, tu reusesti sigur!" Nu-mi puteam da seama de ce eram in stare si de ceea ce nu eram, dar in cuvantul dascalului meu aveam o increderea oarba. La examene - nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau tinta la dascalul meu, care ma asista. Simplele lui inclinari din cap imi spuneau pe tacute biruintele. Cand s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul ca nu eu am reusit, ci domnul Spanesteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ti-o faceau sutele de copii ramasi pe dinafara. Ii revad in amintire plangand in hohote spre poarta scolii, langa parintii amarati peste masura. Ei luau, saracutii, din nou drumul tarii, sa se piarda pentru totdeauna in anonimatul rural, de unde nazuisera sa se ridice. Stiam mai bine ca oricine viata crunta la care se reintorceau si de-as fi avut o putere, pe toti i-as fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Intaia deprimare dupa biruinta am trait-o tot acolo. Ca sa intru in viata cea noua, imi trebuia uniforma, carti si o multime de alte lucruri. Cu lista lor in mana, m-am asezat langa tata, razimati de zidul cald inca de seara de toamna. Vantul asvarlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tacea si ofta: n-avea niciun ban. Groaznica e biruinta cand n-ai cu ce s-o induri! Tarziu de tot: <> A, ce cald simteam in spate zidul scolii si ce inghetata era mizeria din fata! A doua zi tata s-a dus si-a vandut un cal din doi cati avea si singurul porc din batatura. Dar suma tot nu se implinea.
De unde aveam sa banuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, parintele C. Nazarie, cu ingaduiala-i magnifica fata de restristea noastra, cand a aflat-o! Si cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al scolii, care a facut sa fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am intalnit in Seminarul Central, opt ani cat am invatat acolo, n-aveam sa mai cunosc in viata. Ii revad pe toti, directori, profesori si pedagogi..."
Vizitam expozitiile, indeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul sa vedem, eu si colegul meu de banca, ultima iesire in public a lui Nicolae Grigorescu. Salile dinspre strada Franklin ale Ateneului Roman erau impodobite cu panze de dimensiuni reduse, mai mult ciobanasi si care cu boi, preferintele amatorilor de-atunci. La ora doua dupa-amiaza, nu eram in expozitie decat noi, doi elevi, si un batranel marunt de stat, cu parul scurt si carunt, cu pasii tot asa de scurti, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, randuia etichetele cu titluri sau cu preturi, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavaliera, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistica. L-am recunoscut indata dupa autoportretele reproduse in almanahurile Minervei. Batranelul cu ochi mici si vii era titanul artei romanesti, Nicolae Grigorescu. Ne-am facut si mai pitici decat eram si-am inceput sa pasim in varful degetelor. El a continuat sa-si indrepte etichetele ca si cum nimeni n-ar fi intrat in sala. Ne-am uitat multa vreme mai mult la dansul decat la tablouri, pe furis ca sa nu-l suparam.
Daca Eminescu ar fi aparut in locul lui, l-am fi privit cu aceeasi emotie religioasa. Era omul prin paleta caruia s-a exprimat tara romaneasca cu fetele ei fragede ca floarea marului, cu ciobanii tineri care, din varful plaiului, isi arunca nostalgiile in nemarginirea albastra, cu carele ce se intorc domol de la munca invaluite in praf, cu turmele de oi, cu plavanii monumentali, cu vitelusii ale caror boturi umede si ochi catifelati nu se mai intalnesc in nicio galerie de arta din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care asculta doina, cu caii calarasilor din posturile de veghe, cu soldatii in iures la Smardan, care au facut gloria patriei. In opera lui s-a esentializat Romania, popor, fauna, flora si stradanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens romanesc fara brutalitate carnala, dar cu viziune de mare poet. In anul acela 1907, vara, a inchis ochii la Campina, purtat la groapa in car cu boi, asa cum a dorit. Tot atunci si tot acolo a murit ,,magul" Bogdan Petriceicu Hasdeu, marele invatat, rapit in enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia..."
Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)
