Descriere - 93 (Antologie de poezii 1968-2024)
Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape
deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e
vina mea, si pana la cum plang parantezele ( 2016).
In linii mari. A castigat, cum era normal, in
finete si in gratie. A ramas la fel de reticenta
liric, sugrumand emotia, cum spune plastic unul
din numerosii comentatori recenti. Nu-mi dau
seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poetii
ultimei generatii, pentru care este Marea Doamna
a poeziei, iarasi cu expresia unuia dintre acestia.
Angela Marinescu, ea, si-a adaptat in mod vizibil
poezia mai noua standardelor douamiiste.
Nu si Nora Iuga, desi il admira, bunaoara, pe
junele Robert G. Elekes, pe coperta cartii de
debut a caruia a scris cateva cuvinte de pretuire.
Altceva decat o adiere dinspre Mircea Ivanescu,
existenta la amandoi, nimic nu pare a-i apropia.
Iubirile vizibile cu ochiul liber in poezia Norei
Iuga nu sunt si ale douamiistilor: nici Paul
Celan, nici Gellu Naum si dadaistii, nici
Arghezi din versurile copilaresti, nici, cu atat
mai putin, Emil Brumaru cu al sau Detectiv
Artur. Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este
pudica, discreta, cerebrala, in gama minora,
sprijinita pe o cultura literara perfect asimilata.
Iarasi, nicio asemanare cu impudica, viscerala si
inculta, in majoritatea ei, poezie douamiista.
Intertextul e folosit de Nora Iuga cat se poate
de sugestiv, mai degraba ca la Cartarescu sau
Stratan decat ca la poetii generatiei actuale
("auzi-l/ cum canta. decembre. si liliacul a
inflorit”).
Nicolae Manolescu
