Cand ma gandesc la Sandu si Luiza, mi-i imaginez pe amandoi lucrand in tacere, unul langa altul, umar la umar, inima in inima, suflet in suflet, duh in Duh, „contempland lumea vazuta si simtind adierea lina si inmiresmata a celei nevazute”, la poalele unei manastiri din lemn, intr-o padure din creierul muntilor romanesti, invadata de luminile contradictorii ale rasaritului si de umbrele generoase ale unor smochini uriasi, ca cei din preajma Cetatii Efesului sau a Grotei celor sapte a...