Pot spune acum, cu prilejul acestei, probabil, ultime reeditari, ca ma simt, totusi, mahnit de ceva. Intr-o masura consternanta, cartea a fost citita doar ca o „chestie simpatica”, iar „expresivitatea involuntara”, devenita formula curenta in conversatii, a fost echivalata cu comicul involuntar si a ramas, in mintea multora, ca un fel de „jucarea negriciana”. Nu au fost sesizate, in masura in care m-as fi asteptat, creativitatea conceptului, uimitorul registru...