Petre P. Negulescu (nascut 26 octombrie 1872, Ploiesti – d. aprilie 1951, Bucuresti) a fost un filosof si om politic roman, membru titular al Academiei Romane (1936).
Se naste la Ploiesti, unde a absolvit clasele primare si studiile liceale. In 1889, Negulescu se inscrie ca student al Facultatii de Stiinte a Universitatii bucurestene, dar, audiind o prelegere a lui Titu Maiorescu, se inscrie la Facultatea de Litere.
In anul universitar 1889-1890 e remarcat, ca student eminent, de T.Maiorescu. Profesorul ii mai selectase pe C.Radulescu-Motru, S.Mehedinti, Mihail Dragomirescu, Ion A. Radulescu-Pogoneanu, I.Al.Bratescu-Voinesti. Ii primea in casa lui, vestita, din strada Mercur 1, intr-un cenaclu anume organizat, le supraveghea si stimula lecturile, pregatindu-i pentru a-i urma directia si a le preda conducerea Convorbirilor literare.
P.P. Negulescu devine licentiat universitar. Teza de licenta, Critica apriorismului si a empirismului, e publicata in volum. In acelasi an, la cererea lui T. Maiorescu, publica studiul antigherist Psihologia stilului, in Convorbiri literare (in 1895 in volum).
In 1893 Maiorescu ii obtine lui Negulescu (si lui M. Dragomirescu) o bursa de studii in Germania si Franta. Negulescu redacteaza, la Paris, studiul, tot antigherist si scris tot la sugestia lui Maiorescu, Impersonalitatea si morala in arta.
Reintors in tara e numit, la interventia Profesorului, conferentiar de filosofie la Universitatea din Iasi.
In 1895, P.P. Negulescu, impreuna cu ceilalti colegi de generatie, preia conducerea celei mai importante reviste a tarii, Convorbiri literare. Tot in acest an aduna in volum ultimele doua studii de estetica antigherista, cu titlul Polemice.
In 1896 publica, in Convorbiri literare, studiul Filosofia practica. Spiritul francez. Cu aceasta bibliografie – si fara doctorat – devine profesor titular la Catedra de istoria filosofiei si logica, la Universitatea din Iasi. In 1900, in volumul omagial „Titu Maiorescu†ii apare studiul Rolul ideilor in progresul social.
Publica, dupa multi ani de munca asidua, in 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renasterii (vol.II in 1914), considerata drept capodopera sa. In acelasi an, prin pensionarea din invatamant a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transfera la Bucuresti, ocupand catedra fostului sau profesor.
In 1934 publica Geneza formelor culturii si in 1936 e ales membru titular al Academiei Romane. In 1938 ii apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare in 1944.
In 1940, autoritatile antonesciene il pensioneaza, fortat, din invatamant (avea numai 68 de ani). Odata cu el sunt pensionati si C. Radulescu-Motru, Mihail Dragomirescu.
In 1941 incepe publicarea monumentalei lucrari Istoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare in 1944, iar al cincilea, postum, in 1971.
Bombardamentele asupra Bucurestiului din 1944 ii distrug casa si biblioteca. Se stinge din viata, la venerabila varsta de 79 de ani in aprilie 1951. Ultimii ani i-a trait in saracie lucie, uitat si izgonit din Academie.
Are marcate atitudini de disociere fata de optiunea oficiala a partidului sau –Partidul Conservator – de politica favorabila Puterilor Centrale.
In 1917 devine membru fondator si fruntas al unei noi formatiuni politice: „Liga Poporuluiâ€, devenita Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu iar in 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului.
In 1922 publica lucrarea Reforma invatamantului, materializare intentionala a lui Negulescu de a realiza o reforma a invatamantului romanesc.
Revine, in martie 1926, titular, in noul guvern Averescu, la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice. Tot in 1926, publica lucrarea Partidele politice la Editura Cultura Nationala, din Bucuresti.
In august 1927 este ales presedinte al Camerei Deputatilor. E ultima sa demnitate politica.
