Leonid Dobicin

Leonid Dobicin, scriitor rus. In proza lui Dobacin predomina tristetea si nu satira. Precum remarcasera exegetii atenti, „pe campul de lupta” si in istericalele obisnuit-codidiene, ca si cum s-ar fi scris „natura moarta”. Autorul nu observa, nu ia in seama nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa” nici omniprezenta putere sovietica. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu… rezervor!) vandute ale lichelelor sale nu se zgarcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea rusinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cartile lui Leonid Dobacin despre care, obiectiv si cu intelegere, in anii 30 a scris doar N. Stepanov. In 1927 ii apare prima carte, „Intalnirile cu Liz”, peste alti trei ani – a doua, „Portretul”. In 1933 pregateste, dar nu editeaza, volumul „Material”. Peste doi ani publica romanul „Orasul En” – ca volum, circa 60 de p. computerograma – , in care se intrevede clar tendinta autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, in special ale literaturii. Dobicin presupunea ca viata, vazuta la departarea bratului intins, reprezinta anume acea substanta care trebuie, in primul rand, raportata la armonia universala, dar si la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Sura”, apare abia in (ceva) post-sovietism (1993), nuvela incheindu-se simplu…-emblematic (pentru situatia socio-nationala de facto): „Sura se gandi si hotari ca trebuie s-o ia din nou pe cale smecherilor”. Sfarsitul scriitorului a fost tragic-extrem, invaluit in taina nedreptatilor care i-au si impus cutremuratorul deznodamant de destin ostracizat. In ianuarie 1936, in oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „In loc de muzica – confuzii”, urmat de inscenarile de la adunarile „profesionale”, la care tinta principala a invinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobacin. In ziua de 25 martie, la una din aceste adunari scriitorul reprosa doar printr-o singura fraza, dupa care pleca. Ultima sa scrisoare, adresata lui Kornei Ciukovski, se incheia cu fraza: „Iar pe mine nu ma mai cautati – voi pleca spre taramuri departate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care il avea sub urmarire, relata ca Dobacin isi parasise apartamentul, lasandu-i cheile si spunandu-i lui, delatorului, ca nu se va mai intoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai stiut absolut nimic. Disparu in neant… Ca fiinta fizica, haituita. Nu insa si ca prozator de o incontestabila valoare.